Portretul duplicitarului

Duplicitarul adoptă două atitudini sau roluri între care există o totală ruptură: pe de o parte, ideile şi convingerile intime de un anumit fel, iar pe de altă parte un mod de manifestare de alt fel. Simţul valorilor este puternic atrofiat la o astfel de persoană, deoarece ea într-un fel gândeşte, într-o anumită împrejurare, şi altfel vorbeşte şi acţionează în situaţia respectivă. Profesorul Ion Grigoraş spunea despre duplicitar:

Este un individ periculos care, la nevoie, ştie să-şi ascundă adevăratele intenţii şi să le urmărească pozând şi în maniera unui om amabil, bun, corect; el este astfel făţarnicul şi ipocritul, individul care îşi dezvăluie subit adevărata sa faţă inumană când interesele meschine îi cer acest lucru; este laşul care se fereşte să dăuneze semenilor atâta timp cât depinde de ei şi este nevoit să-şi ascundă lipsa de încredere în ei, pornirile şi simţămintele inumane; este vicleanul care are nevoie să câştige timp pentru a aplica lovitura de graţie la momentul oportun; este intriganul care “trage sforile” şi “ţese cu fir” pentru a “dărâma” valorile autentice, care foloseşte bârfa sau clevetirea pentru a defăima şi denigra pe altul şi a parveni prin aceleaşi căi ilegale şi imorale; este egoistul care foloseşte prietenia ca relaţie de sezon şi de conjunctură, în special “prietenia” aceluia care prin statutul şi rolul social dominant ce-l ocupă şi respectiv îl îndeplineşte îi poate oferi un avantaj, o reclamă sau chiar o situaţie, pentru ca îndată ce “prietenia” nu-i mai poate folosi să uite de orice îndatorire şi recunoştinţă.

Frica – bun slujitor, prost stăpân

Frica este o emoţie astenică. Ea induce o stare de slăbiciune, o scădere a vitalităţii. Factorul declanşator al fricii îl reprezintă un pericol actual sau iminent, ori chiar imaginar. De ce trebuie să simţim starea de nesiguranţă? De ce nu înregistrăm pur şi simplu situaţia ca fiind periculoasă, fără a mai fi nevoie de trăirea panicii în fiece fibră a organismului? Unii psihologi spun că

“noi nu mai suntem afectaţi pentru că organismul nostru se află în primejdie, fiindcă o situaţie ne ameninţă existenţa sau o tendinţă este contrariată, ci simţim o durere pentru ca ne apărăm integritatea noastră psihofiziologică, pentru ca evităm obiectul sau fiinţa ce ne ameninţă” (Pavelcu, V., Elogiul Prostiei, p.174).

Tot psihologii spun că modalitatea de adaptare la perceperea situaţiei periculoase este “luptă sau fugi”. Majoritatea tulburărilor de personalitate au la bază o frică. Orice frică nesoluţionată devine un stăpân tiran. Declanşarea emoţiilor (a fricii) este automată, dar reglarea acestora este sub controlul relativ al voinţei.

Pentru Adam şi Eva frica a fost un prost stăpân. După ce au conştientizat instantaneu că sunt goi au fugit. S-au ascuns de Dumnezeu pentru că le-a fost frică. Oricum, fuga nu le-a ajutat la nimic. Dumnezeu este omniprezent (atotprezent). De luptă nici nu poate fi vorba; Dumnezeu este omnipotent (atotputernic). Atunci care este rolul fricii de Dumnezeu dacă fuga sau lupta nu rezolva situaţia? De ce să simt o durere în plus faţă de situaţia şi aşa dezastruoasă?

Funcţia fricii rămâne aceeaşi – rezolvarea situaţiei, depăşirea pericolului. Trebuie să ne fie frică de El tocmai pentru a găsi cu disperare o soluţie eficientă. Rezolvarea este la îndemâna oricui: în bunătatea sa Dumnezeu oferă soluţia, ca de altfel, în toate situaţiile:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă slujba acestei împăcări. Noi dar, sîntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:17-21).

Soluţia Sa este:

  1. Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Christos,
  2. A încredinţat slujba împăcării unor semeni de-ai noştri,
  3. Semenii noştri nu cer să ne luptăm sau să fugim de El ci să ne împăcăm cu EL acceptând rezolvarea Sa.

Acum frica este „înghiţită” de linişte, armonie:

Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1).

Când logica este contrazisă de realitate

Ieri, o colegă mă cheamă să o ajut. Dorea să editeze un material audio, dar playerul winamp îi dădea un mesaj de eroare, iar softul de editare de asemenea. Mă uit repede la iconiţa (simbolul) ce reprezintă un difuzor (sistemul audio) şi văd că e marcat cu un x roşu (o cruce roşie, răsturnată). În partea frontală a calculatorului era mufa jack de la boxe parţial introdusă. Remedierea a fost rapidă; introducerea până la capăt a mufei jack. Nu era prima dată când se plângea de aceeaşi defecţiune şi tot neajutorată era.

Am sesizat contrarietatea de pe chipul ei şi am continuat discuţia cu ea. “Ce anume nu înţelegi?” Ea, foarte neîncrezătoare – mai degrabă vexată – îmi spune “Păi este ilogic, nu pricep de ce aici este aşa şi la celălalt calculator merge altfel”. Am realizat într-un mod cât se poate de interesant – acum eu eram contrariat – că nici măcar realitatea nu poate schimba convingerile unei persoane.

Atunci i-am spus “Imaginează-ţi că informaţiile, cunoştinţele tale despre situaţia în cauză sunt total inadecvate. Aruncă-le din mintea ta, tot aşa cum arunci nişte cărţi inutile de pe un raft de cărţi. Şi fă un efort să primeşti ca informaţii reale, tot ce-ţi spun eu acum.” Nu vreau să intru în detalii tehnice, nu acesta este scopul articolului.

Cât de interesantă este mintea umană. Când cineva dă o valoare foarte mare unor convingeri personale, atunci realitatea, chiar dacă arată contrariul, nu reprezintă pentru cel în cauză, decât o aberaţie. Abaterea de la “normal” este în realitatea obiectivă. Nici măcar nu-i trece prin minte că ar putea fi ceva greşit în convingerile sale.

Orice electronist când depanează un montaj electronic o face conform unor cunoştinţe solide în domeniu şi de cele mai multe ori după o schemă electronică de principiu. Convingerile personale devin “schema electronică de principiu” după care încercăm să interpretăm realitatea. Când ceva nu merge, atunci anormalul este în afară, nu în “algoritmii” noştri de interpretare şi rezolvare.

Succes garantat 100%

Ştiu că s-a mai scris pe acest subiect. Dar a şti nu este tot una cu a observa relaţiile dintre manipulatori şi manipulaţi. Şi a învăţa cât mai multe despre natura umană. Majoritatea site-urilor de ştiri online (chiar şi cele sportive) sunt într-o concurenţă acerbă pentru atragerea vizitatorilor. În funcţie de creşterea numărului de vizitatori tariful pentru spaţiul publicitar, alocat pe site, creşte la rându-i. Subiectele care “atrag” vizitatorii sunt arhicunoscute : sexul şi moartea. Şi corelatele acestora : incestul, divorţul, amantele, incinerarea, sinuciderea, accidentele rutiere, catastrofele naturale etc., etc.

Se pare că este în natura umană tendinţa, impulsul irezistibil de a merge spre tot ce ţine de moarte şi sex. Până şi un copil ştie lucrul acesta şi-l foloseşte pentru a atrage vizitatori pe site (trist, dar adevărat). Ce mă miră întotdeauna este faptul că manipulatul (-ţii) uită dintr-o dată că este victima şi are impresia că, de fapt, i se face un serviciu pe gratis. El nici nu concepe în acel moment că este “atras de pofta lui însuş şi momit”, că este pe cale să dezvolte patimi nesănătoase, un caracter dominat de fantezii şi că o să se aleagă cu o amprentă imagistică mentală care, de acum înainte, îi va reprezenta sexul opus drept un obiect sexual.

Totuşi, nu pot să nu mă amuz când realizez că şi manipulatorul devine manipulat atunci când postează imagini, articole, comentarii cu tematicile amintite. El nu este un robot în acţiune, ci un actor implicat în furnizarea unei poveşti de viaţă, a unei întâmplări “şocante”, pe care o prezintă selectiv, luând din eveniment acele părţi care sunt irezistibile pentru cititor. În încercarea sa de a trezi curiozitatea morbidă a cititorilor, manipulatul testează în primul rând pe propria-i persoană. Ca să tresară emoţional are nevoie de date picante şi nu de puţine ori apelează la imaginaţie, relatând şi ceea ce, de fapt, nu s-a întâmplat. Rezultă de aici o comunitate imensă de complăcuţi în emoţii şi plăceri primare infantile.

Unii, din această masă de oameni din ce în ce mai imensă, învaţă să schimbe rolurile, pentru a putea câştiga financiar. Creează la rândul lor site-uri cu “momeli”. Perpetum mobile.

Confuzia adolescentului

”Nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost” – Erickson.

O luptă a conştiinţei (de sine) pe fundalul unor transformări biologice în căutarea şi definirea propriei identităţi; dorinţa de a avea un loc frumos sub soare, în compania celor dragi, fiind util societăţii, având o direcţie şi un sens în lume – pe scurt, adolescenţa.

Aspiraţiile adolescentului se lovesc de “nu sunt ceea ce mi-aş dori să fiu”. Comparaţia cu adulţii, care par stăpâni pe situaţie, este frustrantă. El (adultul) de ce conduce o afacere, are angajaţi, o familie şi un grup de prieteni în mijlocul cărora se simte atât de bine ? Eu sunt atât de… nepregătit.

Prezentul este atât de… instabil. Nesiguranţa, neîncrederea şi lipsa controlului sunt trăite intens. Liniştea, lipsa grijurilor şi siguranţa din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei par a fi rămas undeva în trecut şi raportarea la ele fac terenul existenţei şi mai mişcător. Sunt mulţi şi multe lucrurile care mă împing spre o independenţă pentru care nu mă simt încă pregătit, îşi spune el în minte. Hotărât, nu mai sunt ceea ce am fost.

Adolescenţa este tranziţia spre tinereţe. O tranziţie anevoioasă, tumultoasă, în care se dau lupte pentru definirea unei identităţi proprii, alegerea unor roluri definitorii, pe de o parte, însă şi dezamăgiri şi neîmpliniri, pe de altă parte. Adolescentul are nevoie de părinţii lui, dar fără a fi “sufocat”. Iar noţiunea de sufocare suportă mari variaţii, în funcţie de graniţele stabilite de fiecare adolescent în parte. Părinţii maturi observă atent şi cu dragoste, nu rup graniţele sensibilităţii propriului lor copil şi-l ajută necondiţionat atunci când acesta are nevoie.

Bariere de “potenţial”

Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. – Eclesiastul 9:10a.

Dar de unde să ştim ce putem face ? Şi cât putem face ? Dacă o hiper-protecţie ne-a zădărnicit drumul spre exprimarea potenţialului ? Dacă fricile proprii ? Dacă putem învăţa ceva din experienţa doamnei Elmore ?

În 1954, Charlotte Elmore a început să-şi facă griji pentru fiul ei Michael, în vârstă de 6 ani, care nu făcea aceleaşi lecţii de citire ca fiica vecinei sale. Amândoi copiii se înscriseseră în clasa I la aceeaşi şcoală, dar clasa lui Michael abia începuse lecţiile de citire, pe când fiica vecinei ei deja le citea părinţilor săi. Doamna Elmore l-a contactat pe directorul şcolii, care i-a dezvăluit un lucru şocant. Şcoala le administrase un test de inteligenţă tuturor elevilor. Scorul lui Michael, a spus directorul, indica faptul că era aproape retardat. Mai mult, directorul a informat-o că Michael va fi nevoit să repete clasa I. Când doamna Elmore a întrebat de ce ei şi soţului ei nu li se comunicase scorul lui Michael, directorul i-a explicat că majoritatea părinţilor înţeleg cu dificultate testele de inteligenţă şi că e cel mai bine pentru copii dacă părinţii lasă aceste probleme în grija conducerii şcolii. Când doamna Elmore a cerut ca Michael să fie testat din nou, directorul a refuzat, explicându-i că scorurile se schimbă rareori cu mai mult de câteva puncte.

Din fericire, doamna Elmore a avut mai multă încredere în observaţiile ei legate de Michael şi în capacităţile lui decât în interpretarea făcută de şcoală a unui singur scor de test. I-a cerut unui psiholog din afara şcolii să-l retesteze pe Michael şi, de data aceasta, IQ-ul băiatului a fost 90. Cu toate că 100 este media la majoritatea testelor de inteligenţă, 90 nu este considerat un scor inferior. Psihologul din afara şcolii nu a fost de acord că Michael ar fi trebuit să repete clasa I şi l-a contactat pe director din partea doamnei Elmore. În cele din urmă, cu ajutorul orelor suplimentare de citire şi cu schimbarea şcolii, Michael şi-a ajuns din urmă colegii de clasă.

La liceu, Michael a fost recomandat pentru cursurile de pregătire în vederea admiterii la facultate, unde a luat numai note mari şi a devenit membru al elitei liceului. În 1965, a fost acceptat ca student la Indiana University. În timp ce studia aici, a mai efectuat un test de inteligenţă şi a obţinut un scor de 126 – un scor „superior”. A absolvit Medicina şi a început să practice ca gastroenterolog – medicul ce tratează bolile tubului digestiv (Elmore, 1988).

Cu toate că povestea lui Michael Elmore a avut un final fericit, numeroase practici din partea şcolii sale elementare l-ar fi putut împiedica să ajungă la deplinătatea potenţialului său şi să-şi aducă contribuţia cu succes în societate.