Păpuşarul şi păpuşa, o singură persoană

Trăim sau ne privim trăind ? Nu aveţi cîteaodată senzaţia că sunteţi două persoane ? Una dintre ele este cea care deţine un corp fizic, se spală pe dinţi, îşi pregăteşte micul dejun, merge la şcoală sau la serviciu, comunică cu ceilalţi, îşi hrăneşte căţelul, are sentimente şi face planuri. În toate ipostazele de mai sus apare şi a doua persoană. E undeva în adâncul fiinţei fizice şi ne monitorizează fiecare mişcare. Asta nu ar fi o mare problemă, dar ne face capul calendar. Comentează, introspectează, îşi dă cu presupusul, ne face să ne simţim prost, ne inculcă ideea că suntem criticaţi de cei din jur, ba chiar dispreţuiţi uneori. A doua persoană nu e deloc cumsecade. E ca un păpuşar, dar cumva pe dinăuntru. Uneori ne manipulează de-a binelea.

De foarte multe ori ne simţim timoraţi, panicaţi chiar de eventualitatea unui posibil eşec. Cine şi ce este vocea interioară care ne dublează în orice mişcare, gând, dorinţă ori emoţie ?

S-ar putea să fie vocea interiorizată a unor educatori, părinţi sau bunici care ne-au imprimat un regim de viaţă sever. Am văzut într-o şcoală generală – clasele I – IV – un bărbat impozant, înalt şi atletic, într-o uniformă militară impecabilă (un grad mare) stând în faţa copilului său – mărunţel – muştruluindu-l ca pe-un caporal de rând : „Mă, tu eşti de şase la română ? Doar nu eşti ca toţi handicapaţii ? Ce, eşti cretin ?”

Cum să trăieşti cu o aşa teroare ? Bietul copil (bieţii de noi) are o imaginaţie hiper activă motorizată de temeri, de întrebări şi îngrijorări încât sufleţelul său se impregnează de spectrul unei tragedii iminente. „Ce să mă fac dacă nu iau mai mult de şase ? Dacă o să greşesc la scris ?” Frica pe care i-au insuflat-o părinţii de a nu greşi dă frâu liber la tot felul de plăsmuiri, care sapă un şanţ din ce în ce mai adânc în conştiinţă, o imagine exagerată despre risc, despre un posibil eşec acompaniat de o întreagă pleiadă de grave consecinţe.

Sub tirania evaluărilor negative ale părinţilor (şi nu numai) copilul ajunge să generalizeze grija sa faţă de felul în care este privit şi etichetat de către cei din jur. Aşa apare fenomenul de dedublare. Copilul (poate şi noi înşine) se priveşte trăind în loc să trăiască pur şi simplu.

Nimeni nu mă îmbrăţişează…

Ariciul era un sensibil. Romantic ! Afectuos, săritor şi prietenos… congenital. Înainte avea o piele catifelată, acoperită de un puf auriu, strălucitor. Pentru că era un sociabil incurabil, prezenţa lui era dorită la toate reuniunile, aniversările, petrecerile, ba chiar şi întrunirile mai sobre, pentru că reuşea de fiecare dată să încălzească şi cea mai rece atmosferă.

În timp, însă, au apărut invidioşii. Vulpiţele l-au denigrat, sconcşii l-au calomniat iar veveriţele îl bârfeau… din creangă-n creangă. Durere ! Foarte mare durere. Şi creştea pe zi ce trecea durerea bietului arici. Simţea că pică într-un hău fără sfârşit. Acela a fost momentul când au început să-i crească spinii din puful lui auriu. La început cu timiditate, apoi, din ce în ce mai obraznici ţepii l-au învăluit protejându-l de răutăţile celorlalţi. Aşa a devenit ariciul un singuratic plin de ace. Nici măcar pe fraţii şi surorile lui nu-i mai putea îmbrăţişa. Şi de atunci tânjeşte mereu după o… îmbrăţişare.

Dacă şi tu şi eu suferim pentru că nu suntem îmbrăţişaţi s-ar putea să fie din cauză că am fost loviţi, făcuţi să suferim şi poate ne simţim inferiori. Ţepii noştri sunt de fapt arme de apărare împotriva durerii cauzate de semenii noştri. Cu cît ne apărăm mai mult cu atât mai mult rupem legătura cu ceilalţi. Ne apărăm atacând, rănind, înţepând. Dorim să ne apărăm dar ne şi este dor de o îmbrăţişare, de o vorbă caldă, de o apreciere sinceră.

Ce este de făcut ? Cum scăpăm de ţepii usturători ? Care sunt ţepii tăi  ?

Răscumpără timpul

În special pentru elevi 🙂 V-aţi trezit vreodată făcând mai multe lucruri o dată şi nimic cum trebuie ? De exemplu, zici că te uiţi la televizor, dar în acelaşi timp răsfoieşti o revistă sau o carte ori tai pieliţele din jurul unghiilor (fetele, presupun). Sau te plângi ca majoritatea dintre noi că nu-ţi ajunge timpul ? Iată câteva reguli salvatoare de… timp.

  • Precizează-ţi scopul activităţii. Pentru o zi, o săptămână sau chiar o lună. Vei reuşi să realizezi mai mult decît faci de obicei.
  • Concentrează-te asupra a ceea ce este principal. Notează-ţi într-un carneţel sarcinile ce le ai de rezolvat într-o zi (sau o săptămână) în ordinea importanţei lor. Fii perseverent în rezolvarea lor. Dacă într-o zi nu ai reuşit să faci tot ce ţi-ai propus, a doua zi începi tot cu ceea ce este mai important.
  • Învaţă să fii hotărât. Nu amâna treaba de la o oră la alta (de la o zi la alta). Renunţă la preocupările care nu îţi aduc un folos.
  • Fixează termene precise pentru îndeplinirea sarcinilor. Ai grijă ca termenele stabilite să fie reale, în concordanţă cu posibilităţile tale. În respectarea termenelor fixate fii necruţător faţă de tine cum ai fi faţă de altcineva care nu îşi îndeplineşte sarcinile la timp.
  • Apucă-te de lucru imediat. Nimeni în afară de tine nu te va ajuta să te debarasezi de obiceiul de a tărăgăna treaba. Începe orice activitate imediat la orele pe care ţi le-ai fixat.
  • Alternează activităţile. Dacă ai lucrat stând jos, fă ceva stând în picioare, sau altceva care necesită mişcare. Astfel vei învinge senzaţia de oboseală şi vei reuşi să realizezi mai mult.
  • Raport de lucru. Formează-ţi obişnuinţa de a face mintal un autoraport asupra modului în care ţi-ai petrecut timpul.

Media statistică – Căldicelul

Îmi place statistica şi, mai ales, programele de prelucrare statistică : Excell, SPSS etc. La un curs ni s-a spus de rezerva pe care trebuie s-o arătăm faţă de mediile statistice. Un renumit profesor de matematică (Grigore Moisil), referitor la mediile calculate in statistică, a remarcat: „Daca pui o fesă pe o plită încinsă şi o fesă pe un bloc de gheaţă, media e bună [căldicel], dar, în realitate, e vai de fundul tău!”

Asta m-a dus cu gândul la un pasaj biblic care ne arată clar ce înseamnă complacerea într-o atitudine călduţă:

„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. (Apocalipsa 3:15-16)”

Orice complacere în „media statistică” atrage după sine consecinţele de rigoare. De ce să trăim în beţia a ceea ce am fi putut fi dacă… ? Urmăreşte să te dezvolţi mereu şi nu te vei plictisi în mijlocul mediocrităţii. Cel mai mare risc din viaţă e acela de a nu face nimic.

Educaţia copiilor

De foarte multe ori părinţii introduc „regula mortului” sau „principiul mortului” în educaţia propriilor copii. Am auzit de foarte multe ori, chiar pe parcursul unei singure zile părinţi care le spuneau copiilor : „Maami, nu e bine să faci asta. E ruşine, mami.” sau „Nu băga mâna în nas. Nu e voie pentru că e urât. E scârbos.” ori „Ţi-am spus că e interzis să scoţi limba.” Şi exemplele pot continua. Toate acestea fac parte din „regula mortului”. Numai mortul nu face nimic.

Ce-ar fi să alegem „regula viului” ? Ce-ar fi să le oferim copiilor alternative pozitive, cu ceea ce fac vii nu cu ceea ce nu fac non-vii ?

Update pentru exemplificare (din comentariu) :

O pozitivare – la scobitul în nas – înseamnă ceva de genul următor. Facem un concurs (atât părinţii cît şi copiii) în care cine foloseşte batista primeşte din partea tuturor o floare apreciativă de genul : “Ionuţ este bine-crescut pentru că foloseşte batista. Bravo Ionuţ”. Ce ziceţi ? Aşa-i că sună altfel decât : “Ce urââât. Ce te scobeşti în nas ca toţi needucaţii ?” În pozitivare întărim copilul în comportamente pozitive şi îi dăm şi sentimentul valorii sale.

Ţine de imaginaţia fiecărei familii să fie inventivă în “regula viului”.

Moartea eului ? – III

Majoritatea psihologilor cercetători în domeniul eului exprimă în mod deschis că „eul este fapt de conştiinţă, dar nu orice fel de conştiinţă, ci o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire”. Astăzi eul este văzut ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei dispunând în ambele cazuri de o puternică bază afectiv-motivaţională.

Dinamica eului influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii. De asemenea, nivelul de dezvoltare al eului influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii : când eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea  de direcţionare a întregului comportament al persoanei ; când însă eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată.

Eul conţine şi exprimă persoana/personalitatea : o conţine în sensul că îi [deţine] corpul, numele, obiectele, activităţile, trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile, sentimentele, convingerile, valorile, rolurile sociale ; o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară, altora, lumii ; o defineşte din interior, simţind-o şi gândind-o — şi o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi social.

Fragmente din Eul şi Personalitatea, de Mielu Zlate

Dacă omorâm/răstignim eul ne anihilăm ca persoane. Se anihilează tocmai motorul deciziei şi al reglării conduitei. Nu mai are cine trăi în sfinţenie, pentru că tocmai s-a dus capacitatea de a lua decizia de a avea o conduită morală superioară. Esenţial eului este tocmai capacitatea de a lua decizii şi e merge într-o direcţie anume. Eul vrea, doreşte, tinde spre. Omorând eul dispare şi orientarea către, spre ceva anume.

În momentul în care cineva afirmă : „tu eşti de vină”, face un (alt) eu responsabil de sine şi actele sale. Implicit afirmă despre sine că este un eu conştient de sine şi responsabil de toate deciziile şi actele/comportamentele sale.

Dacă suntem de acord că de fapt noi vrem să manifestăm o conduită moral-creştină, atunci invocarea morţii eului este total inadecvată.

Psihologia Sănătăţii – Iertarea (2)

Roger era un tânăr foarte de treabă, care împrumuta prietenilor maşina şi bani. Aceştia, însă, nu-l tratau cu aceeaşi culanţă (amabilitate, dărnicie), ceea ce l-a nemulţumit. Şi-a stăpânit furia până la un punct, dar până la urmă a devenit încordat şi, uneori, îi repezea.

„De ce abuzează oamenii de firea mea blândă?”, se întreba întristat.

„Pentru că sunt ignoranţi şi tulburaţi, de aceea trebuie, din când în când, să păcălească pe nişte băieţi drăguţi ca tine”, i-am răspuns.

T r e b u i e, aţi spus? Nu, nu trebuie să înşeli un prieten. Eu în acest spirit am fost educat.”

„Ar fi fost mai bine dacă ei nu ar fi abuzat de un prieten. Dar de ce trebuie să-ţi facă pe plac? Numai pentru că aşa este corect? Oare oamenii trebuie să se comporte corect pentru că le spui tu?”

„Sigur că nu. Ce sfat îmi daţi?”

„Iartă-i ca să nu mai fi furios. Fă-ţi singur o favoare, căci ei nu ţi-au făcut, cu siguranţă, nici una în ultima vreme.”

„Să-mi fac eu singur o favoare, iertându-i?”

„Da. Asta te fereşte de furie, iritare şi amărăciune. Nu ai vrea să te bucuri că ai scăpat de asemenea stări nevrotice?”

„De aceea am venit să vorbesc cu dumneavoastră.”

„Atunci iartă-le comportarea urâtă şi te vei calma cât de curând. După asta fă ceva pozitiv pentru tine.”

„De exemplu?”

„Învaţă din propria experienţă. Nu uita niciodată cine a fost ultimul care ţi-a cerut maşina, ţi-a consumat benzina şi nu a avut bunul simţ să umple rezervorul. Nu-i mai împrumuta maşina niciodată. Asta înţeleg prin a ierta, dar a nu uita. Procedând astfel vei schimba datele problemei şi vei evita astfel de situaţii, pentru că, în acelaşi timp, nu vei vrea să te necăjeşti, şi să-ţi faci singur rău.”

A-i ierta pe alţii mai presupune fermitate şi o bună sănătate. Nu poţi ierta dacă eşti slab şi în defensivă. Este una din cele mai frumoase trăsături, care trebuie dezvoltată, cu condiţia ca, în completarea ei, să nu se uite ceea ce s-a întâmplat. Dacă ierţi şi uiţi injustiţiile care ţi s-au făcut, apari ca unul care cere să mai fie lovit. În acest caz, iertarea denotă prostie şi slăbiciune. Măsura în care îi poţi ierta pe alţii, fără a le mai face concesii arată gradul de maturizare.

Fragment din Fii calm! de dr. Paul Hauck

Iertarea şi uitarea

Am auzit spunându-se adesea : „dacă nu uiţi înseamnă că nu ierţi cu adevărat”. Afirmaţia este atât falsă cât şi manipulatoare. O să duc la extrem contraargumentul în scop didactic.

Alexei Viforovici este tehnician la una dintre unităţile nucleare ruse. Într-o noapte – la schimbul al treilea – ajunge la serviciu în stare de ebrietate. E pus pe şotii, iar responsabilitatea sa e redusă până la cote de avarie. Se joacă la butoane şi ameninţă pe toată lumea. E împotriva capitalismului şi vrea să termine cu amerikanski. Cu o mişcare dibace armează una din rachetele cu rază lungă de acţiune. Dar până să lanseze racheta, unul din colegii lui îl imobilizează. Cazul ajunge la tribunalul militar. Pentru că a fost la prima abatere şi în cei 25 de ani de carieră a fost un model ireproşabil pentru camarazii săi, comisia disciplinară îl iartă şi dă uitării „incidentul”.

Să fie oare corect ? Să zicem că suntem de acord cu actul iertarii (cu toate că iertarea este una şi suportarea consecinţelor alta). Ei bine, ţinând cont că Alexei a comis un act foarte grav în raport cu sarcina pe care o are ce anume trebuie să nu uit ?

  • Comportamentul iresponsabil care, o dată înfăptuit
  • se poate repeta
  • cu consecinţe incalculabile. Nici mai mult nici mai puţin decât un război nuclear.

Dacă vreau să-l iert, îl iert pur şi simplu, dar nu-l mai las niciodată în acel post.

Psihologia Sănătăţii – Iertarea (1)

Ranchiuna, resentimentul şi orice alte trăiri asemănătoare produc o mişcare continuă în malaxorul minţii noastre. Ruminaţiilex ne seacă. Când cineva ne-a afectat în foarte mare măsură, pe deasupra, ajunge să fie şi stăpânul nostru. Îi dăm putere absolută şi facem din acea persoană „centrul frământărilor” noastre. Devenim prizonieri în temniţa minţii noastre şi ne biciuim singuri cu emoţii dureroase.

Stresul acesta ne afectează sănătatea mentală şi fizică, deoarece un conflict psihic nesoluţionat (se) poate somatizax. Ce este de făcut ? Psihologii clinicieni (unii dintre ei) spun că una dintre modalităţi este iertarea. Dr. Paul Hauck – psiholog clinician – face următoarea afirmaţie :

Iertându-ţi duşmanul, eviţi să-ţi faci ulcer, iar ţinând minte ce ţi-a făcut, poţi studia problema evitând dificultăţi viitoare.

x RUMINÁŢIE s.f. 1. Rumegare. 2. (Fig.) Frământare a unor idei obsedante.
x SOMATIZĂRILE sunt reactiile corpului, manifestarile lui, ca un raspuns la neacceptarea, nerezolvarea problemelor reale de identitate, surmenaj, decompensarea sistemului nervos (al psihicului). Printre cele mai intalnite psihosomatizari se numara astmul, cefaleea, enurezisul, ticurile, alergiile, gastrita, ulcerul, psoriazisul, dermatitele, lipotimiile, ametelile, voma psihogena, colonul iritabil, migrena, nevroza cardiaca, hipertensiunea, precum si infectia urinara. Corelatia ce se stabileste nu este una simpla; adesea, ea este o relatie simbolica intre cauza declansatoare si simptomul organic.

Ne naştem ca să înviem

Emil Cioran, filosoful nostru român, mărturisea că a încercat să fie cel mai lucid om pe care l-a cunoscut şi întâlnit vreodată pe pământ. Iar această luciditate o hrănea în fiecare zi cu gândul morţii şi al efemerităţii. „Am fost cel mai lucid om”, afirma Cioran, „pentru că moartea era vie în mintea mea şi în toate mădularele fiinţei mele, nu am vrut să mă las minţit de societate şi de oameni nici măcar o clipă”. Ne naştem ca să murim, acesta este adevărul crud al existenţei noastre…

Cercetătorul şi teologul G.B. Hardy spunea că nu este nici un promotor de religie, ca să aibă mormântul mai grăitor ca al lui Isus. Mormântul lui Confucius este ocupat, mormântul lui Buda este ocupat, mormântul lui Mahomed este ocupat, mormântul lui Isus este GOL.

Isus este singurul OM care a schimbat datul existenţial, prin El nu ne naştem ca să murim, ci ne naştem ca să înviem.

Începutul şi sfârşitul articolului „Ne naştem ca să înviem” din revista Calea Credinţei, aprilie – iunie 2013.

Schimbarea – Dezvoltare personală

Sunt situaţii în care identificăm la noi un comportament reprobabil, persistent.  Motiv de introspecţie, de autocunoaştere. Cu cât săpăm mai mult în adâncul sufletului nostru, cu atât mai mult senzaţia de neplăcut, de lehamite ne cuprinde. Dacă ajungem la concluzia că societatea, karma, profesorii, guvernul sau oricine altcineva nu sunt de vină pentru starea noastră, atunci, responsabili fiind, dorim să ne schimbăm. Decizia de schimbare este foarte importantă. Însă decizia de schimbare nu este acelaşi lucru cu schimbarea în sine. Schimbarea este mai grea decât decizia.

S-ar putea ca de folos să ne fie Teoria Sistemelor. Schimbarea la un nivel atrage după sine schimbarea la alt nivel. De exemplu, dacă două grupuri aflate în conflict încetează să vorbească despre existenţa conflictului şi încep să dezvolte un limbaj al cooperării, această schimbare a limbajului poate fi reflectată de schimbarea interacţiunilor concrete între membrii celor două grupuri, iar disconfortul original legat de interacţiunile problematice poate dispărea.

Dacă ne privim pe noi înşine ca pe un sistem, iar limbajul (comunicarea), mintea (gândirea), comportamentul (acţiunile) etc. ca pe subsisteme, conform teoriei sistemelor, o schimbare într-un subsistem va atrage cu sine schimbarea şi în celelalte subsisteme.

Aplicaţie : Nu ştiu ce anume proiectez asupra lui Gheorghe (numele e fictiv), dar de fiecare dată când îi văd moaca, îmi vine sa-l iau la palme. Instinctiv, automat, visceral. Numai gânduri întunecate am cu privire la Gheorghe când mă întâlnesc cu el. Dar Gheorghe, în calitate de fiinţă umană nu are doar defecte, ci şi calităţi. Dacă doresc să-mi schimb gândurile automate privitoare la Gheorghe (şi implicit starea de oftică) atunci, găsesc la el trei virtuţi. Reale, nu inventate. Următorul pas este să verbalizez, să pronunţ acele calităţi de fiecare dată când mă gândesc la Gheorghe. În timp, voi constata că orice calitate se află în raport de sub şi supra ordonare. Adică în relaţie cu alte valori. Ce mai, îl redescopăr pe Gheorghe. Cum limbajul este nedespărţit de gândire (nu pot fi activ verbal şi cu mintea în repaus), se va produce o influenţă pozitivă asupra mentalului. Şi de fiecare dată când semăn un gând culeg o faptă. Deci mintea afectează comportamentul.

Cine doreşte, poate pune în practică şi să ne dea şi nouă un feedback. E de vreun folos teoria sistemelor ?

Personalitate de bază

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă. Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică.

În Evanghelia după Luca (4:20, 22, 28) observăm ceea ce se numeşte personalitate de bază. Avem un grup social cu puternice rădăcini istorice şi tradiţionale. Comportamentul grupului se aseamănă izbitor cu mişcarea sincronă a unui banc de peşti. Există anumite bancuri de peşti care se comportă ca un singur organism. Toţi indivizii se mişcă în aceeaşi direcţie, cu aceeaşi viteză şi totul face un sens (autoprotejarea întregului).

Care este mişcarea (trăsătura) grupului din sinagoga vizitată de Isus?

  1. Prima reacţie este CAPTIVAREA. După o cuvântare profetică a lui Isus, „toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El”;
  2. A doua recţie este SURPRIZA. Printr-o cuvântare înţeleaptă Isus face ca „toţi să mărturisească despre El şi să se mire de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”;
  3. Ultima reacţie a personalităţii grupului este DUŞMĂNIA. Printr-o cuvântare acuzatoare a lui Isus se face că „toţi cei din sinagogă auzind aceste lucruri s-au umplut de mânie. S-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidita cetatea lor, ca să-l arunce jos, în prăpastie”.

De ce toţi reacţionau în acelaşi mod ? De „vină” este personalitatea de bază 🙂 .