Poate fi preîntâmpinată instalarea sentimentului acut de inferioritate. Pot fi “vindecate” neîncrederea în sine, hiperemotivitatea, ancorarea în trecut, excesul de analiză (hiperintrospecţia) ? În cazul formelor uşoare pot fi preîntâmpinate sau chiar înlăturate în mod eficient o serie de aspecte cum ar fi : susceptibilitatea în raporturile cu ceilalţi, nehotărârea (determinată de o mai scăzută încredere în sine). În formele mai severe, în care cauzele înnăscute sunt puternice, se poate înregistra doar o diminuare a acelor însuşiri care în mod normal nu pot fi înlăturate, cum sunt : hiperemotivitatea şi introversiunea exagerată.

Elaborarea unei strategii eficiente de preîntâmpinare sau vindecare a sentimentului acut de inferioritate şi autoacuzare trebuie să ţină cont de mai mulţi factori :

  • Specificul cazului întâlnit, deoarece la unele persoane apar forme mai uşoare ale neîncrederii în sine, pe când la altele nesiguranţa de sine poate evolua spre instalarea unui profund sentiment de neputinţă, de incapacitate deprimantă, care să culmineze chiar cu dezvoltarea unei reacţii de retragere exagerată în sine şi de abandon.
  • Cunoaşterea precisă a împrejurărilor concrete în care persoana respectivă se descurajează. Cunoaşterea acestor împrejurări, precum şi a gradului de emotivitate (durata şi intensitatea stărilor de nesiguranţă apărute în situaţia concretă), permite luarea unor măsuri de preîntâmpinare a crizei de descurajare şi găsirea acelor calităţi şi situaţii care i-ar putea oferi persoanei respective compensaţii reale. Din păcate, acolo unde acest mod de cunoaştere ar trebui să fie ridicat şi aplicat la rang de artă – şcoala – lipseşte cu desăvârşire. Majoritatea profesorilor nu au tact psihopedagogic şi nu aplică instrucţia şcolară adaptată la fiecare caz în parte. Într-o clasă cu 25-30 de elevi este greu să aplici acest “principiu”, ar replica profesorii, dar soluţia nu este aceasta, ci una dintre rezolvări ar fi gruparea elevilor pe baza trăsăturilor psihice asemănătoare; astfel la o clasă am avea 2-3 grupe cu particularităţi proprii şi implicit un mod de abordare didactic adaptat fiecărei grupe. De altfel, mai ales în astfel de situaţii, văd implicarea psihologului şcolar.
  • Asigurarea (copilului sau tânărului) unui climat afectiv cald, a unei ambianţe de securitate, în familie şi în şcoală, care să contribuie, prin atmosfera de bunăvoinţă şi încredere care i-au fost acordate copilului, la vindecarea acestuia de crizele temporare de descurajare şi neîncredere în sine. Mai mult chiar, pentru a se preîntâmpina instalarea la copil a sentimentului de inferioritate şi, în strânsă legătură cu el, formarea tendinţei de a supraevalua consecinţele negative ale propriilor greşeli şi abateri comise la un moment dat, părinţii vor trebui să urmărească, într-o mai mare măsură, adaptarea exigenţelor (a cerinţelor) familiale, la posibilităţile de înţelegere şi de realizare a sarcinilor de către copii.

Anunțuri