N-aş vrea în rai (?!)

Îi spunea Goethe cancelarului Müller : “Nu aş avea ce să fac cu o fericire eternă care nu mi-ar oferi sarcini adevărate de îndeplinit, noi obstacole de învins”.

Am stat şi m-am gândit la minţile iscoditoare, la acele persoane care sunt caracterizate de o febrilă activitate a minţii, care nu se mulţumesc cu ceea ce văd majoritatea oamenilor. Pentru ele imaginea unei veşnicii în care doar vor cânta cu îngerii sau se vor închina pururea Creatorului nu este deloc atractivă. Oare cine ar vrea să fie “de-a pururea plictisit”? Sincer să fiu nici mie nu mi-ar părea atractivă o asemenea perspectivă. Atunci am luat Scriptura şi am am făcut o scurtă muncă de cercetare. Am descoperit că :

  • Apostolul Pavel a fost foarte impresionat de “adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu”. Pentru “adânc” se întreprinde o acţiune de durată, intensă, dar cu mari satisfacţii, deoarece rezultatul străduinţei acesteia ne face bogaţi, înţelepţi şi posesori ai ştiinţei.
  • În cartea Iov ni se revelează inutilitatea unui demers pământesc (terestru) de pătrundere în “adâncimile lui Dumnezeu” şi lipsa finalităţii în raport cu “cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic” (Iov 11:7-8) : Poţi spune tu că poţi pătrunde adîncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atot puternic? Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adîncă decît Locuinţa morţilor: ce poţi şti?
  • Sunt imense prin lungime, lărgime şi adâncime bibliotecile lumii cu descoperirile ştiinţei, iar în secolul actual explozia tehnico-ştiinţifică şi puterea extraordinară de calcul a computerelor face ca dezvăluirile secretelor naturii şi a universului să ne copleşească. Cu toate acestea, Scriptura ne spune că îndiferent de câte la număr vor fi cunoştinţele noastre, ele sunt doar ca o boare uşoară, ele nu sunt decât margini, limite serioase (Iov 26:14) : „Şi acestea sînt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge pînă la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?

Concluzie :

Un lucru este cert. În cer nu ne vom plictisi. Vom cânta, ne vom închina, vom da slavă lui Dumnezeu, iar aceasta nu va fi decât manifestarea inimii noastre în faţa descoperirii măreţiei nesfârşite a lui Dumnezeu şi vom exclama ca psalmistul :

Cît de mari sînt lucrările Tale, Doamne, şi cît de adînci sînt gîndurile Tale (Ps. 92:5) !

Duşmanii din interior – III

Neîncrederea în sine. Lipsa de încredere în sine este rezultatul de obicei al unei greşite autoaprecieri în raport cu alţii, fapt care va duce la formarea, pe de o parte a convingerii că nu poţi reuşi acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă, iar pe de alta la apariţia fricii de a mai încerca. Teama creează, în general, inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezător în el însuşi, sarcina care îi stă în faţă la un moment dat i se pare irealizabilă şi o refuză, mai ales atunci când a mai dat o dată greş.

Un elev neîncrezător în sine însuşi determină nehotărârea şi nesiguranţa la clasă : “Elevul se întreabă la lecţie : să ridic mână şi să răspund ? Dar dacă răspunsul nu e bun ? Apoi elevul constată că de fapt răspunsul său ar fi fost foarte bun. Stimulat brusc de regretul ocaziei pierdute, se precipită să răspundă la a doua întrebare. De data aceasta, însă, răspunsul lui poate fi insuficient gândit, incomplet sau greşit. Fiind un timp lent, n-a avut timp să cântărească totul. Profesorul îi cere explicaţii şi astfel se vede ajuns în centrul atenţiei tuturor. Pus sub reflector timidul cedează ; mecanismul de intimidare s-a declanşat şi el nu mai poate să continue (Douglas, L., La timidite, 1921)”.