Când un răufăcător apare de nicăieri în miez de noapte, ameninţându-te cu o armă de foc şi-ţi cere toate lucrurile valoroase pe care le ai asupra ta, unica reacţie raţională este să-i dai tot şi repede, dacă ţii la propria ta viaţă. Asta se numeşte că ai fost forţat să faci un lucru pe care în ruptul capului nu l-ai fi făcut. În limbaj tehnic situaţia de mai sus se numeşte condiţionare exterioară.

Până la urmă eu şi tu ne împăcăm cu situaţia de mai sus. Nu aveam ce face. Oricine ar fi fost în locul nostru ar fi reacţionat la fel. Dar ce facem cu “răufăcătorii” din interior. Ce facem cu demonii ascunşi în străfundul fiinţei noastre ? Cei care se agaţă cu cârlige de sinapsele noastre şi în mod repetat (obsesiv) nu ne dau pace, invadându-ne mintea de gânduri care ne tulbură şi pe care nu le dorim în ruptul capului. Unul dintre duşmanii din interior se numeşte hiper introspecţia. Adică acel proces mental de autoanaliză exagerată şi repetată. Acea condiţionare interioară, care în timpul unei acţiuni porneşte brusc procesul de autoanaliză cenzurând fiecare gest, cuvânt, privire sau mişcare. De ce este periculos acest proces ? Pentru că această exagerată preocupare faţă de sine ne îndepărtează de ceilalţi şi ne rupe de realitatea exterioară. De obicei persoanele care exagerează cu autoanaliza sunt timizi, şi se focalizează asupra motivului intimidării, căruia îi exagerează importanţa. Introspectarea profundă şi repetată creează uneori un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte şi invers.

Cauze ale spiritului excesiv de autoanaliză :

  • Se întâlneşte frecvent la adolescenţi, la care modificările biologice apărute în pubertate au drept consecinţă creşterea sensibilităţii şi a emotivităţii.
  • Dezvoltarea conştiinţei de sine înregistrată la vârsta adolescenţei conduce şi ea la autoanaliză, la accentuarea tendinţei de autoperfecţionare.

O anumită doză de introspecţie este întotdeauna bine-venită pentru formarea unei judecăţi proprii, independente asupra realităţii, dar aici atragem atenţia asupra tendinţei de exagerare. Karl Leonhard spunea că în urma autoanalizei exagerate ideile “nu mai primesc corecţia necesară prin ceea ce este dat în mod nemijlocit, ele dezvoltându-se, în schimb, pe propria lor bază şi dobândind, astfel, o realitate subiectivă, căreia îi lipseşte un fond obiectiv”.

Anunțuri