Spunea dr. Andrei Pătrîncă răspunzând unui comentariu pe facebook (redare aproximativă) : “cum poţi să te dai lui Dumnezeu dacă tu nu te deţii ?”. Chiar aşa ! Ştim noi ce dăruim lui Dumnezeu ? Ştim noi cine şi ce suntem cu adevărat ? “Dă-i lui Dumnezeu inima ta”, spune Scriptura, însă tot cartea sfântă afirmă că “inima este nespus de înşelătoare şi desnădăjduit de rea”. Deci, ştim noi ce-I dăm lui Dumnezeu ? Esenţial fiecărui eu de pe planetă este capacitatea de decizie şi responsabilitatea. Printre multele şi frumoasele răspunderi pe care le are fiecare eu în parte este şi cea a devenirii sale. Pentru acest lucru recomand cu căldura cartea Cum să-ţi atingi potenţialul maxim pentru Dumnezeu de Charles F. Stanley, ed. Alfa Omega Publishing.

Genoveva Pogorilovschi spunea :

Ca să poţi afirma “eu vreau”, trebuie să deţii, să cunoşti în toţi termenii prima relaţie : “eu sunt”. Iar ca să ajungi la concluzia “eu pot”, cu necesitate trebuie întâi să fii sigur de ambele relaţii anterioare: “eu sunt” şi “eu vreau”. Relaţia funcţionează şi invers, un feedback permanent este şi aici, ca în toate procesele psihice : pe măsură ce se verifică prin acţiune posibilităţile proprii, deci pe măsură ce se confirmă “eu pot”, se măreşte şi gama dorinţelor cuprinse în “eu vreau” şi, implicit, se amplifică starea de conştiinţă afirmată prin “eu sunt”.

Apostolul Pavel ajunsese la o înaltă cunoaştere de sine (din altă sferă, oricum) şi era capabil să spună : “[Eu] Pot totul în Christos care mă întăreşte”. Observăm la el o superioritate a lui : “eu sunt”, ”eu pot”, ”eu vreau” bazat pe Christos. O conştiinţă a lui eu “în Christos” duce la “eu pot” nici mai mult nici mai puţin decât TOTUL. Nicidecum eu mă omor/răstignesc. Mare lucru să ai conştiinţa unui eu nou (identitate asumată). Interesant, nu ?

Anunțuri