Jena socială – un impediment ?

Există frici (temeri) înnăscute şi frici învăţate (dobândite). Frica învăţată este indusă chiar din familie, dezvoltată la grădiniţă, în scoala primară şi gimnazială şi cristalizată de societate în general. Ei şi ? Ce-i cu asta ? Nimic prea rău, doar că ne poate bloca dezvoltarea personalităţii.

Haideţi să luăm ca exemplu jena socială. Ruşinea de a fi catalogat într-un anumit fel ne încremeneşte într-un comportament cu care nu suntem obişnuiţi. Dorim să stopăm o acţiune considerată depăşită de “cadrul” social în care ne aflăm, dar ceea ce rezultă este un “robodance” defazat. Oare ce este mai bine ? Să fii ceea ce crezi c-ar vrea alţii să fii ori să fii tu însuţi ?

Să privim la copilul mic, de un anişor. Se află la primele sale tentative de mers în picioare. Îţi vine să-i plângi de milă, dar parcă te şi podideşte râsul. Are un talent înnăscut de a se da cu funduleţul de podea. Ceea ce frapează este capacitatea lui de a trece peste suferinţă. După fiecare cădere urmează o nouă tentativă. Doi paşi şovăielnici urmaţi de o buşitură. Apoi trei paşi îndoielnici şi din nou buşitura. Scânceşte, se plînge, dar nu se lasă. Nu-l interesează râsetele celor din jur. El tocmai descoperă universul propriei camere.

La polul opus, Viorel, un adolescent dintr-a VIII-a. E bucuros că a luat de la supermarket o cămaşă înflorată şi acum se poate mândri, nevoie-mare faţă de colegii lui de clasă. Planul lui secret e să-l vadă Ioana, o frumuseţe de fată, pe care a pus ochii chiar din clasa a VI-a. Ajuns în curtea şcolii îşi observă majoritatea colegilor strânşi în careu. Uitase de inaugurare. Începu să alerge spre grupul său. La nici 10 paşi se împiedică şi cade. Toate privirile se întorc spre el şi aproape imediat un hohot general de râs. Ceea ce-l doare mai tare e că Ioana însăşi pare că-i acoperă pe toţi cu râsul ei strident. “De ce nu dispar în mometul ăsta ?”, îşi spuse el cu durere în suflet.

Întîmplarea îl macină şi acum la câţiva ani distanţă. De-atunci nu se află în largul său în momentele când aleargă. Tot timpul îi este frică să nu cadă. Nu-i pasă de durerea fizică, dar încremeneşte şi simte că nu mai poate respira, gândindu-se că toţi ar râde de el.

Păpuşarul şi păpuşa, o singură persoană

Trăim sau ne privim trăind ? Nu aveţi cîteaodată senzaţia că sunteţi două persoane ? Una dintre ele este cea care deţine un corp fizic, se spală pe dinţi, îşi pregăteşte micul dejun, merge la şcoală sau la serviciu, comunică cu ceilalţi, îşi hrăneşte căţelul, are sentimente şi face planuri. În toate ipostazele de mai sus apare şi a doua persoană. E undeva în adâncul fiinţei fizice şi ne monitorizează fiecare mişcare. Asta nu ar fi o mare problemă, dar ne face capul calendar. Comentează, introspectează, îşi dă cu presupusul, ne face să ne simţim prost, ne inculcă ideea că suntem criticaţi de cei din jur, ba chiar dispreţuiţi uneori. A doua persoană nu e deloc cumsecade. E ca un păpuşar, dar cumva pe dinăuntru. Uneori ne manipulează de-a binelea.

De foarte multe ori ne simţim timoraţi, panicaţi chiar de eventualitatea unui posibil eşec. Cine şi ce este vocea interioară care ne dublează în orice mişcare, gând, dorinţă ori emoţie ?

S-ar putea să fie vocea interiorizată a unor educatori, părinţi sau bunici care ne-au imprimat un regim de viaţă sever. Am văzut într-o şcoală generală – clasele I – IV – un bărbat impozant, înalt şi atletic, într-o uniformă militară impecabilă (un grad mare) stând în faţa copilului său – mărunţel – muştruluindu-l ca pe-un caporal de rând : „Mă, tu eşti de şase la română ? Doar nu eşti ca toţi handicapaţii ? Ce, eşti cretin ?”

Cum să trăieşti cu o aşa teroare ? Bietul copil (bieţii de noi) are o imaginaţie hiper activă motorizată de temeri, de întrebări şi îngrijorări încât sufleţelul său se impregnează de spectrul unei tragedii iminente. „Ce să mă fac dacă nu iau mai mult de şase ? Dacă o să greşesc la scris ?” Frica pe care i-au insuflat-o părinţii de a nu greşi dă frâu liber la tot felul de plăsmuiri, care sapă un şanţ din ce în ce mai adânc în conştiinţă, o imagine exagerată despre risc, despre un posibil eşec acompaniat de o întreagă pleiadă de grave consecinţe.

Sub tirania evaluărilor negative ale părinţilor (şi nu numai) copilul ajunge să generalizeze grija sa faţă de felul în care este privit şi etichetat de către cei din jur. Aşa apare fenomenul de dedublare. Copilul (poate şi noi înşine) se priveşte trăind în loc să trăiască pur şi simplu.