Am auzit spunându-se adesea : „dacă nu uiţi înseamnă că nu ierţi cu adevărat”. Afirmaţia este atât falsă cât şi manipulatoare. O să duc la extrem contraargumentul în scop didactic.

Alexei Viforovici este tehnician la una dintre unităţile nucleare ruse. Într-o noapte – la schimbul al treilea – ajunge la serviciu în stare de ebrietate. E pus pe şotii, iar responsabilitatea sa e redusă până la cote de avarie. Se joacă la butoane şi ameninţă pe toată lumea. E împotriva capitalismului şi vrea să termine cu amerikanski. Cu o mişcare dibace armează una din rachetele cu rază lungă de acţiune. Dar până să lanseze racheta, unul din colegii lui îl imobilizează. Cazul ajunge la tribunalul militar. Pentru că a fost la prima abatere şi în cei 25 de ani de carieră a fost un model ireproşabil pentru camarazii săi, comisia disciplinară îl iartă şi dă uitării „incidentul”.

Să fie oare corect ? Să zicem că suntem de acord cu actul iertarii (cu toate că iertarea este una şi suportarea consecinţelor alta). Ei bine, ţinând cont că Alexei a comis un act foarte grav în raport cu sarcina pe care o are ce anume trebuie să nu uit ?

  • Comportamentul iresponsabil care, o dată înfăptuit
  • se poate repeta
  • cu consecinţe incalculabile. Nici mai mult nici mai puţin decât un război nuclear.

Dacă vreau să-l iert, îl iert pur şi simplu, dar nu-l mai las niciodată în acel post.

Anunțuri