Convingeri iraţionale

Unii au mai multe, alţii mai puţine. La unii sunt periculoase, pe când la alţii sunt inofensive. Că ne conduc viaţa, ştim, deoarece “convingerile reprezintă tipare ale gândirii, «păreri ferme asupra unor lucruri» pe care ni le formăm de-a lungul experienţei de viaţă. Sunt opinii despre noi inşine, despre alţii şi despre lume. Ele ne influenţează viaţa, existenţa, relaţiile cu cei din jur şi uneori ajungem să ne trăim viaţa pe «pilot automat». Ajungem să facem anumite lucruri pentru că «aşa trebuie» fără a ne mai gândi la beneficii sau dezavantaje”x.

Reţinem că ele există în noi şi ne influenţează viaţa. De asemenea, sunt foarte rezistente la argumente contrare şi pentru că ne identificăm cu ele au o structură afectivă bine înrădăcinată ; laturii emoţionale i se datorează reacţiile agresive pe care le avem atunci când cineva “atacă” propriile noastre convingeri. Avem convingerea că noi înşine suntem ţinta “agresiunii”.

Gata cu vorbăria. Să ilustrăm puterea convingerii iraţionale :

Un individ mergea pe stradă. La un moment dat, un altul, observă cum primul, după exact şase paşi se opreşte, face o piruetă de 360 de grade, după care-şi continuă drumul. Distanţa de la A la B se face prin intermediul acestei bucle (operaţie repetitivă) : şase paşi urmaţi de o piruetă de 360 de grade. Observatorul nostru prinde ocazia şi-l întreabă :

– “De ce mergi în felul acesta pe stradă ?”

– “Apăr lumea de extratereştri”, vine prompt răspunsul.

– “Dar unde vezi tu extratereştri ?”, izbucneşte iscoditorul nostru.

– “Vezi că funcţionează ? Dacă n-aş proceda în felul acesta am fi invadaţi”.

xSursa citatului : http://clinicaoananicolau.ro/articol-Cum%20ne%20influenteaza%20convingerile%20viata-28.html

Cât de responsabil e creştinul matur ?

Orice creştin matur este conştient de slujba de susţinere (suport), îndrumare, învăţare, îmbărbătare, consiliere (sfătuire) a “pruncilor în Christos”. Cel preocupat de bunăstarea spirituală a confraţilor nu poate fi nepăsător de forma sa fizică, sufletească şi, în mod special, cea spirituală. Ştiind că randamentul său este legat în mod direct de cele mai sus amintite, va elabora un plan (program) riguros pe care-l va respecta cu sfinţenie. Consilierea, motivarea sfinţilor şi dezvoltarea spirituală se înscriu într-o “alergare” de mare anduranţă. Consumul energetic este foarte mare. Nu de puţine ori o activitate de terapie spirituală, care durează de ceva timp, trebuie regândită, resemnificată şi repornită (adică luat totul de la capăt cu o altă abordare). Apostolul Pavel a fost conştient de acest lucru :

Pentru cei care sunt slabi în credinţă, m-am făcut slab, pentru a-i câştiga pe cei slabi. M-am făcut toate pentru toţi, pentru ca, oricum, să-i mântuiesc pe unii dintre ei. Pe toate le fac de dragul Evangheliei, ca să am şi eu parte de ea. Nu ştiţi că toţi alergătorii din arenă încearcă să câştige, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi deci în aşa fel, încât să câştigaţi. Alergătorii dau dovadă de stăpânire de sine în toate lucrurile, pentru a primi o cunună care se veştejeşte, însă noi facem aceasta pentru una care nu se veştejeşte. Astfel, eu nu alerg fără ţintă, nici nu mă bat ca unul care loveşte în vânt, ci îmi ţin trupul sub control şi mi-l fac sclav, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu descalificat. – (1 Corinteni 9:22-27, Biblia GBV 2001)

Constantin Oancea atrage atenţia asupra aceluiaşi lucru în dreptul profesionistului care lucrează cu sufletul uman :

Un psihoterapeut, un sfătuitor experimentat îşi va construi un stil de viaţă echilibrat şi va căuta să treacă propriile sale probleme pe planul doi sau să le uite în timpul sesiunilor terapeutice. El trebuie să aibă grijă de forma sa precum aviatorul sau sportivul de performanţă, dat fiind că instrumentul cu care se lucrează, eventualul “bisturiu” este reprezentat în exclusivitate de către psihicul său, care trebuie îngrijit şi protejat. Este preferabil să se amâne o şedinţă de psihoterapie decât să se intre în proastă dispoziţie sau extenuare, cu tot cortegiul de neatenţie şi mimică nefavorabilă – (Oancea. C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

Dacă în dreptul psihoterapeutului secular unealta de lucru o constituie exclusiv propriul său psihic, cu întregul apanaj de cunoştinţe, sisteme de gândire psihologică (paradigme), tehnici şi strategii terapeutice, în dreptul consilierului creştin vorbim de o colaborare între individul uman şi marele consilier, Duhul Sfânt. Isus a fost Cel care a promis că după plecarea Sa va veni Mângâietorul. Paracletos (avocatul), “Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. Cu un asemenea ajutor în slujba sa, lucrătorul creştin matur, nu-şi va îngădui să “întristeze” ori să “stingă” Duhul. El va şti deopotrivă să se menţină într-o formă bună, dar şi să dezvolte o foarte bună relaţie cu Cel ce-l poate călăuzi în hăţişurile oricărei situaţii de viaţă.

Lupta cu demonii interiori – I

Poate fi preîntâmpinată instalarea sentimentului acut de inferioritate. Pot fi “vindecate” neîncrederea în sine, hiperemotivitatea, ancorarea în trecut, excesul de analiză (hiperintrospecţia) ? În cazul formelor uşoare pot fi preîntâmpinate sau chiar înlăturate în mod eficient o serie de aspecte cum ar fi : susceptibilitatea în raporturile cu ceilalţi, nehotărârea (determinată de o mai scăzută încredere în sine). În formele mai severe, în care cauzele înnăscute sunt puternice, se poate înregistra doar o diminuare a acelor însuşiri care în mod normal nu pot fi înlăturate, cum sunt : hiperemotivitatea şi introversiunea exagerată.

Elaborarea unei strategii eficiente de preîntâmpinare sau vindecare a sentimentului acut de inferioritate şi autoacuzare trebuie să ţină cont de mai mulţi factori :

  • Specificul cazului întâlnit, deoarece la unele persoane apar forme mai uşoare ale neîncrederii în sine, pe când la altele nesiguranţa de sine poate evolua spre instalarea unui profund sentiment de neputinţă, de incapacitate deprimantă, care să culmineze chiar cu dezvoltarea unei reacţii de retragere exagerată în sine şi de abandon.
  • Cunoaşterea precisă a împrejurărilor concrete în care persoana respectivă se descurajează. Cunoaşterea acestor împrejurări, precum şi a gradului de emotivitate (durata şi intensitatea stărilor de nesiguranţă apărute în situaţia concretă), permite luarea unor măsuri de preîntâmpinare a crizei de descurajare şi găsirea acelor calităţi şi situaţii care i-ar putea oferi persoanei respective compensaţii reale. Din păcate, acolo unde acest mod de cunoaştere ar trebui să fie ridicat şi aplicat la rang de artă – şcoala – lipseşte cu desăvârşire. Majoritatea profesorilor nu au tact psihopedagogic şi nu aplică instrucţia şcolară adaptată la fiecare caz în parte. Într-o clasă cu 25-30 de elevi este greu să aplici acest “principiu”, ar replica profesorii, dar soluţia nu este aceasta, ci una dintre rezolvări ar fi gruparea elevilor pe baza trăsăturilor psihice asemănătoare; astfel la o clasă am avea 2-3 grupe cu particularităţi proprii şi implicit un mod de abordare didactic adaptat fiecărei grupe. De altfel, mai ales în astfel de situaţii, văd implicarea psihologului şcolar.
  • Asigurarea (copilului sau tânărului) unui climat afectiv cald, a unei ambianţe de securitate, în familie şi în şcoală, care să contribuie, prin atmosfera de bunăvoinţă şi încredere care i-au fost acordate copilului, la vindecarea acestuia de crizele temporare de descurajare şi neîncredere în sine. Mai mult chiar, pentru a se preîntâmpina instalarea la copil a sentimentului de inferioritate şi, în strânsă legătură cu el, formarea tendinţei de a supraevalua consecinţele negative ale propriilor greşeli şi abateri comise la un moment dat, părinţii vor trebui să urmărească, într-o mai mare măsură, adaptarea exigenţelor (a cerinţelor) familiale, la posibilităţile de înţelegere şi de realizare a sarcinilor de către copii.

Duşmanii din interior – III b

Persoana dominată de un acut sentiment al neîncrederii în sine ajunge la o fixare inadecvată a nivelului său de aspiraţii. În mod normal, nivelul performanţei anterioare obţinute în activitate trebuie să fie acela care să determine nivelul de aspiraţie de la care se pleacă în încercarea următoare. Astfel, eşecul repetat, constituind pentru om un indiciu al insuficienţei posibilităţilor sale de a atinge un anumit nivel dorit, determină scăderea aspiraţiilor, iar succesul, manifestare a capacităţilor, constituie un imbold spre ridicarea aspiraţiilor.

În realitatea vieţii sunt întâlnite şi situaţii care infirmă acest curs normal al constituirii nivelului aspiraţiei.O primă situaţie atrage atenţia asupra faptului că unele persoane menţin aspiraţiile la acelaşi nivel – înalt – de-a lungul tuturor încercărilor, indiferent de nivelul performanţelor obţinute anterior. Acestea sunt, de regulă, persoanele orgolioase, vanitoase, care se supraapreciază şi care realizează autoaprecierea nu în raport cu performanţa reală obţinută anterior, ci cu aspiraţia. O situaţie opusă întâlnim în cazul persoanei neîncrezătoare în forţele ei : îndoiala exagerată de sine o face să nu ajungă la o apreciere adecvată a posibilităţilor sale şi să nu se exprime în activitate la nivelul posibilităţilor ei reale ; performanţele sale fiind în general modeste, nesemnificative, în ciuda faptului că ar putea mai mult, ea va căuta să-şi adecveze obiectivele propuse la nivelul performanţelor obţinute în mod curent.

Dar, teama de insucces, pe care o resimte o astfel de persoană, are un efect inhibitor : în scop de apărare ea preferă să se aştepte la mai puţin decât să rişte decepţia ; plasată din nou în situaţii capabile de a conduce la eşec, persoana în cauză poate reacţiona printr-o şi mai accentuată stare de anxietate. Ea ar dori să stabilească un scop mai ridicat dar se teme de neîndeplinirea lui. Mai ales atunci când eşecul este frecvent, iar succesul temporar obţinut nu-l compensează, se pot dezvolta sentimente puternice de blazare sau de ratare, se pot consolida stările de resemnare şi de renunţare.

Lipsa de încredere în sine este întreţinută, uneori, de un fond mai crescut de susceptibilitate, pe care-l au unele persoane. Timizii, mai ales, se dovedesc a fi foarte preocupaţi de modul în care sunt priviţi de cei din jur şi depun serioase eforturi pentru a câştiga aprecierea şi afecţiunea acestora.

Chrome – Firefox 1 : 0

Încă sunt utilizator al browserului Firefox, însă am fost nevoit ca în mod uzual să folosesc Chrome. Motivul este acelaşi ca al milioanelor de utilizatori Firefox : încremenirea, îngheţarea, căderea sa repetată şi parcă repetându-se la nesfârşit Parcă dezvoltatorii acestuia au intrat în pană de… debug.

Aşa că am trecut pe Chrome. Marea mea problemă a fost importarea din Firefox a tuturor parolelor şi a marcajelor (bookmarks). Ca un făcut, nu vedeam deloc cum se face acest lucru. Am căutat pluginuri, sfaturi de pe internet, până când, în sfârşit, am găsit. Ce simplu este :

  1. Se instalează Chrome, se porneşte şi se apasă iconiţa de personalizare din dreapta sus (se găseşte sub butonul de închidere „x” din aceeaşi zonă);
  2. Din fereastra de opţiuni se selectează „Marcaje” (Bookmarks), apoi „Importaţi marcajele şi setările” (Import Bookmarks and Settings);
  3. Din noua fereastră cu selecţie multiplă alege „Mozilla Firefox”, se deselectează opţiunile pe care nu dorim să le transferăm. Rămân bifate doar „Preferinţe/Marcaje” (Favorites/Bookmarks) şi „Parole salvate” (Saved Passwords);
  4. Apăsaţi butonul „Importaţi” (Import) şi asta e tot.

N-aş vrea în rai (?!)

Îi spunea Goethe cancelarului Müller : “Nu aş avea ce să fac cu o fericire eternă care nu mi-ar oferi sarcini adevărate de îndeplinit, noi obstacole de învins”.

Am stat şi m-am gândit la minţile iscoditoare, la acele persoane care sunt caracterizate de o febrilă activitate a minţii, care nu se mulţumesc cu ceea ce văd majoritatea oamenilor. Pentru ele imaginea unei veşnicii în care doar vor cânta cu îngerii sau se vor închina pururea Creatorului nu este deloc atractivă. Oare cine ar vrea să fie “de-a pururea plictisit”? Sincer să fiu nici mie nu mi-ar părea atractivă o asemenea perspectivă. Atunci am luat Scriptura şi am am făcut o scurtă muncă de cercetare. Am descoperit că :

  • Apostolul Pavel a fost foarte impresionat de “adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu”. Pentru “adânc” se întreprinde o acţiune de durată, intensă, dar cu mari satisfacţii, deoarece rezultatul străduinţei acesteia ne face bogaţi, înţelepţi şi posesori ai ştiinţei.
  • În cartea Iov ni se revelează inutilitatea unui demers pământesc (terestru) de pătrundere în “adâncimile lui Dumnezeu” şi lipsa finalităţii în raport cu “cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic” (Iov 11:7-8) : Poţi spune tu că poţi pătrunde adîncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atot puternic? Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adîncă decît Locuinţa morţilor: ce poţi şti?
  • Sunt imense prin lungime, lărgime şi adâncime bibliotecile lumii cu descoperirile ştiinţei, iar în secolul actual explozia tehnico-ştiinţifică şi puterea extraordinară de calcul a computerelor face ca dezvăluirile secretelor naturii şi a universului să ne copleşească. Cu toate acestea, Scriptura ne spune că îndiferent de câte la număr vor fi cunoştinţele noastre, ele sunt doar ca o boare uşoară, ele nu sunt decât margini, limite serioase (Iov 26:14) : „Şi acestea sînt doar marginile căilor Sale, şi numai adierea lor uşoară ajunge pînă la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?

Concluzie :

Un lucru este cert. În cer nu ne vom plictisi. Vom cânta, ne vom închina, vom da slavă lui Dumnezeu, iar aceasta nu va fi decât manifestarea inimii noastre în faţa descoperirii măreţiei nesfârşite a lui Dumnezeu şi vom exclama ca psalmistul :

Cît de mari sînt lucrările Tale, Doamne, şi cît de adînci sînt gîndurile Tale (Ps. 92:5) !

Duşmanii din interior – III

Neîncrederea în sine. Lipsa de încredere în sine este rezultatul de obicei al unei greşite autoaprecieri în raport cu alţii, fapt care va duce la formarea, pe de o parte a convingerii că nu poţi reuşi acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă, iar pe de alta la apariţia fricii de a mai încerca. Teama creează, în general, inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezător în el însuşi, sarcina care îi stă în faţă la un moment dat i se pare irealizabilă şi o refuză, mai ales atunci când a mai dat o dată greş.

Un elev neîncrezător în sine însuşi determină nehotărârea şi nesiguranţa la clasă : “Elevul se întreabă la lecţie : să ridic mână şi să răspund ? Dar dacă răspunsul nu e bun ? Apoi elevul constată că de fapt răspunsul său ar fi fost foarte bun. Stimulat brusc de regretul ocaziei pierdute, se precipită să răspundă la a doua întrebare. De data aceasta, însă, răspunsul lui poate fi insuficient gândit, incomplet sau greşit. Fiind un timp lent, n-a avut timp să cântărească totul. Profesorul îi cere explicaţii şi astfel se vede ajuns în centrul atenţiei tuturor. Pus sub reflector timidul cedează ; mecanismul de intimidare s-a declanşat şi el nu mai poate să continue (Douglas, L., La timidite, 1921)”.

Duşmanii din interior – II b

În adolescenţă, condiţionarea emotivităţii şi sensibilizarea emotivă sunt destul de frecvente. La vârsta preadolescenţei are loc o dezvoltare dizarmonică a organismului (pubertate) ceea ce duce la creearea unor reacţii sufleteşti de jenă, chiar la instalarea unui sentiment de inferioritate faţă de adulţi. Este momentul ca adulţii să fie atenţi şi să-i menajeze printr-o atmosferă de încredere.

Dacă adulţii eşuază în securizarea preadolescentului, acesta va fi pus într-o situaţie de puternică mobilizare energetică, ce va fi dificil de controlat şi care va genera, în mod frecvent intense reacţii emotive ; surplusul de energie emoţională îl va face pe tânărul respectiv să reacţioneze neadecvat la diferite situaţii de viaţă. Raţionalizarea (“priza de conştiinţă”) pe care hiperemotivul o realizează frecvent asupra propriei reactvităţi afective duce, de cele mai multe ori, la o accentuare a acesteia : astfel, înroşirea creează ruşinea, iar ruşinea va face ca persoana în cauză să se înroşească şi mai mult ; o mişcare stângace sau inadecvată (tremuratul mâinilor, tusea, transpiraţie abundentă etc.) va evoca sentimentul de intimidare, iar acesta, instalându-se, va genera alte gesturi şi mişcări neadecvate, care vor spori impresia de inferioritate.

Duşmanii din interior – II

Hiperemotivitatea este acea trăire care-l face pe om să reacţioneze intens la evenimente şi situaţii nesemnificative pentru alţii : emoţia puternică de care este dominat hiperemotivul îl determină să-şi creeze reprezentări negative, să-şi imagineze urmări şi pericole deosebit de grave. Poate duce în unele cazuri la blocaje intelectuale, la imposibilitatea de a acţiona adecvat într-o împrejurare anume. În comparaţie cu un neemotiv de inteligenţă egală, cel emotiv nu are nici o şansă în condiţii de competiţie, deoarece întotdeauna, dar mai ales în ambianţa specifică a unei întreceri oficiale, stăpânirea de sine şi luciditatea neemotivului triumfă asupra stângăciei şi nesiguranţei specifice emotivului.

Nu toţi oamenii se emoţionează la fel. Cei caracterizaţi prin “excitabilitate emotivă” manifestă tendinţa de a se tulbura puternic, de a se emoţiona uşor pentru lucruri mărunte, neînsemnate ; la colerici, emoţia este stenică, orientată spre exterior, determinând la acţiune ; la temperamentul melancolic, căruia îi corespunde tipul de sistem nervos slab, emoţia este astenică, orientată spre interior, spre autoanailză, generând o tensiune nervoasă interioară permanentă, care duce la uzură nervoasă şi la pasivitate.

Toţi vor respect

Tânărul vrea respect pentru ceea ce ar putea fi.

Maturul vrea respect pentru ceea ce este.

Bătrânul vrea respect pentru ceea ce a fost.

Tânărul şi bătrânul suportă cel mai greu prezentul, pentru că obiectul respectului lor nu este şi a fost.

Duşmanii din interior – I

Când un răufăcător apare de nicăieri în miez de noapte, ameninţându-te cu o armă de foc şi-ţi cere toate lucrurile valoroase pe care le ai asupra ta, unica reacţie raţională este să-i dai tot şi repede, dacă ţii la propria ta viaţă. Asta se numeşte că ai fost forţat să faci un lucru pe care în ruptul capului nu l-ai fi făcut. În limbaj tehnic situaţia de mai sus se numeşte condiţionare exterioară.

Până la urmă eu şi tu ne împăcăm cu situaţia de mai sus. Nu aveam ce face. Oricine ar fi fost în locul nostru ar fi reacţionat la fel. Dar ce facem cu “răufăcătorii” din interior. Ce facem cu demonii ascunşi în străfundul fiinţei noastre ? Cei care se agaţă cu cârlige de sinapsele noastre şi în mod repetat (obsesiv) nu ne dau pace, invadându-ne mintea de gânduri care ne tulbură şi pe care nu le dorim în ruptul capului. Unul dintre duşmanii din interior se numeşte hiper introspecţia. Adică acel proces mental de autoanaliză exagerată şi repetată. Acea condiţionare interioară, care în timpul unei acţiuni porneşte brusc procesul de autoanaliză cenzurând fiecare gest, cuvânt, privire sau mişcare. De ce este periculos acest proces ? Pentru că această exagerată preocupare faţă de sine ne îndepărtează de ceilalţi şi ne rupe de realitatea exterioară. De obicei persoanele care exagerează cu autoanaliza sunt timizi, şi se focalizează asupra motivului intimidării, căruia îi exagerează importanţa. Introspectarea profundă şi repetată creează uneori un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte şi invers.

Cauze ale spiritului excesiv de autoanaliză :

  • Se întâlneşte frecvent la adolescenţi, la care modificările biologice apărute în pubertate au drept consecinţă creşterea sensibilităţii şi a emotivităţii.
  • Dezvoltarea conştiinţei de sine înregistrată la vârsta adolescenţei conduce şi ea la autoanaliză, la accentuarea tendinţei de autoperfecţionare.

O anumită doză de introspecţie este întotdeauna bine-venită pentru formarea unei judecăţi proprii, independente asupra realităţii, dar aici atragem atenţia asupra tendinţei de exagerare. Karl Leonhard spunea că în urma autoanalizei exagerate ideile “nu mai primesc corecţia necesară prin ceea ce este dat în mod nemijlocit, ele dezvoltându-se, în schimb, pe propria lor bază şi dobândind, astfel, o realitate subiectivă, căreia îi lipseşte un fond obiectiv”.

Familia – Alianţe distructive

“Hai la mama, viaţa mea, cine te-a supărat ?”, îşi întreabă mămuica odrasla. Răspunsul este prompt şi acuzator : “Răul de tata.”. “Lasă că-l ceartă mama, puiul meu drag”.

Ne sunt familiare astfel de dialoguri între piciul de 3-6 ani şi mama, mătuşa ori bunicii săi. “Vinovatul” trebuie neutralizat. Dacă astfel de situaţii sunt generalizate atunci răsfăţatul sau răsfăţata devine obraznicul de mai târziu, pentru că în familie nu a existat un consens privitor la stabilirea limitelor.

Experienţa ne învaţă că un copil obraznic stă pe umerii unuia dintre părinţi. Când copiii sunt neascultători în mod frecvent, înseamnă de obicei că părinţii au un anumit conflict cu privire la ce reguli trebuie adoptate şi în ce fel.

Iacov avea o alianţă distructivă cu mama sa. Împreună l-au înşelat pe Isaac, bătrân şi aproape orb (Geneza 27). Rebeca, mama lui Iacov, îşi împinge fiul favorit să-şi păcălească tatăl şi ia blestemul asupra sa. Numai că, de fapt, întreaga familie are de suferit. Iacov fuge, Esau, fratele său cel mare îl urăşte de moarte, tatăl este distrus, iar mama nu-şi mai vede copilul.

Responsabilităţi

Unele familii, avute (bogate) fiind, pot să procure lucrurile după care tânjesc ai lor copii. Din nefericire foarte multe sunt familiile care nu au posibilităţi financiare suficiente pentru a lua o jucărie, un aparat foto sau chiar un rucsac nou pentru şcoală. Sunt situaţii în care copii nu pot înţelege realitatea şi se supără pe părinţii lor, ba chiar le cer în mod imperativ să le procure lucrul mult râvnit. Aici intervine conflictul. De la o ceartă până la izbucniri violente nu este mult. Copilul se închide în sine şi chiar te urăşte.

Atunci când îţi critici fiul pentru că este trist, acesta se simte neînţeles şi rănit. Ceea ce spui tu s-ar putea să fie adevărat însă el nu simte că tu îl sprijini. „Ce să fac?”. „Nu ştiu, întreabă-l chiar pe fiul tău”.

Fiecare membru al familiei trebuie să audă ce spune celălalt, ce simte, astfel încât fiecare să se simtă apreciat şi înţeles. Dacă este destul de mare copilul tău, implică-l încet-încet în deciziile administrative şi financiare ale familiei. Încetul cu încetul dă-i responsabilităţi pe măsura capacităţii sale de înţelegere. Pe de altă parte asumă-ţi riscul unei decizii proaste a copilului şi suportarea consecinţelor. Nu-l trage la răspundere, ci explică-i unde crezi că decizia a fost inadevată. Nu uita, acestea se numesc şi „cheltuieli de şcolarizare”. Faptul că toţi membrii familiei au de pătimit în urma unei decizii greşite poate duce la dezvoltarea capacităţii de analiză în context, anticipare evenimenţială, înţelegerea relaţiei cauză-efect ş.a.m.d.

E uşor ? Am fi naivi să credem că da. Dar e de preferat pentru dezvoltarea copiilor noştri.

Moartea eului ? – IV

Spunea dr. Andrei Pătrîncă răspunzând unui comentariu pe facebook (redare aproximativă) : “cum poţi să te dai lui Dumnezeu dacă tu nu te deţii ?”. Chiar aşa ! Ştim noi ce dăruim lui Dumnezeu ? Ştim noi cine şi ce suntem cu adevărat ? “Dă-i lui Dumnezeu inima ta”, spune Scriptura, însă tot cartea sfântă afirmă că “inima este nespus de înşelătoare şi desnădăjduit de rea”. Deci, ştim noi ce-I dăm lui Dumnezeu ? Esenţial fiecărui eu de pe planetă este capacitatea de decizie şi responsabilitatea. Printre multele şi frumoasele răspunderi pe care le are fiecare eu în parte este şi cea a devenirii sale. Pentru acest lucru recomand cu căldura cartea Cum să-ţi atingi potenţialul maxim pentru Dumnezeu de Charles F. Stanley, ed. Alfa Omega Publishing.

Genoveva Pogorilovschi spunea :

Ca să poţi afirma “eu vreau”, trebuie să deţii, să cunoşti în toţi termenii prima relaţie : “eu sunt”. Iar ca să ajungi la concluzia “eu pot”, cu necesitate trebuie întâi să fii sigur de ambele relaţii anterioare: “eu sunt” şi “eu vreau”. Relaţia funcţionează şi invers, un feedback permanent este şi aici, ca în toate procesele psihice : pe măsură ce se verifică prin acţiune posibilităţile proprii, deci pe măsură ce se confirmă “eu pot”, se măreşte şi gama dorinţelor cuprinse în “eu vreau” şi, implicit, se amplifică starea de conştiinţă afirmată prin “eu sunt”.

Apostolul Pavel ajunsese la o înaltă cunoaştere de sine (din altă sferă, oricum) şi era capabil să spună : “[Eu] Pot totul în Christos care mă întăreşte”. Observăm la el o superioritate a lui : “eu sunt”, ”eu pot”, ”eu vreau” bazat pe Christos. O conştiinţă a lui eu “în Christos” duce la “eu pot” nici mai mult nici mai puţin decât TOTUL. Nicidecum eu mă omor/răstignesc. Mare lucru să ai conştiinţa unui eu nou (identitate asumată). Interesant, nu ?

Jena socială – un impediment ?

Există frici (temeri) înnăscute şi frici învăţate (dobândite). Frica învăţată este indusă chiar din familie, dezvoltată la grădiniţă, în scoala primară şi gimnazială şi cristalizată de societate în general. Ei şi ? Ce-i cu asta ? Nimic prea rău, doar că ne poate bloca dezvoltarea personalităţii.

Haideţi să luăm ca exemplu jena socială. Ruşinea de a fi catalogat într-un anumit fel ne încremeneşte într-un comportament cu care nu suntem obişnuiţi. Dorim să stopăm o acţiune considerată depăşită de “cadrul” social în care ne aflăm, dar ceea ce rezultă este un “robodance” defazat. Oare ce este mai bine ? Să fii ceea ce crezi c-ar vrea alţii să fii ori să fii tu însuţi ?

Să privim la copilul mic, de un anişor. Se află la primele sale tentative de mers în picioare. Îţi vine să-i plângi de milă, dar parcă te şi podideşte râsul. Are un talent înnăscut de a se da cu funduleţul de podea. Ceea ce frapează este capacitatea lui de a trece peste suferinţă. După fiecare cădere urmează o nouă tentativă. Doi paşi şovăielnici urmaţi de o buşitură. Apoi trei paşi îndoielnici şi din nou buşitura. Scânceşte, se plînge, dar nu se lasă. Nu-l interesează râsetele celor din jur. El tocmai descoperă universul propriei camere.

La polul opus, Viorel, un adolescent dintr-a VIII-a. E bucuros că a luat de la supermarket o cămaşă înflorată şi acum se poate mândri, nevoie-mare faţă de colegii lui de clasă. Planul lui secret e să-l vadă Ioana, o frumuseţe de fată, pe care a pus ochii chiar din clasa a VI-a. Ajuns în curtea şcolii îşi observă majoritatea colegilor strânşi în careu. Uitase de inaugurare. Începu să alerge spre grupul său. La nici 10 paşi se împiedică şi cade. Toate privirile se întorc spre el şi aproape imediat un hohot general de râs. Ceea ce-l doare mai tare e că Ioana însăşi pare că-i acoperă pe toţi cu râsul ei strident. “De ce nu dispar în mometul ăsta ?”, îşi spuse el cu durere în suflet.

Întîmplarea îl macină şi acum la câţiva ani distanţă. De-atunci nu se află în largul său în momentele când aleargă. Tot timpul îi este frică să nu cadă. Nu-i pasă de durerea fizică, dar încremeneşte şi simte că nu mai poate respira, gândindu-se că toţi ar râde de el.