Creaţie sau Reparaţie ?

E interesant că ascultându-l pe dr. psihiatru Andrei Pătrâncă (într-o emisiune TV la Oreste)x mi-au venit în minte cuvintele Scripturii.

În interviu ideea (printre altele) era următoarea : „Ne vom regăsi acolo unde ne-am pierdut ultima oară”; „cei care nu au conştiinţa de sine – un eu imatur – trebuie să facă un pas în spate să se privească, să se observe acolo unde erau vii, să facă act de prezenţa propriei persoane”. A te descoperi de-acolo de unde ai fost plin de viaţă, pentru a face faţă unui prezent dureros este metoda multor terapii (adleriană, existenţială, comportamentală etc.).

Nimeni nu se duce la consilier pentru că-i merge foarte bine. E clar că se află într-o dificultate serioasă. Ceva îl doare îndeajuns încât să plătească preţul confesării (şi al onorariului) în faţa unui necunoscut, chiar dacă specialist. Pe parcurs va afla că şi el este un specialist; specialist în propria sa viaţă – nimeni nu cunoaşte mai bine decât el ce a făcut, ce a simţit sau a re-simţit. Aşadar se pleacă de la o poziţie de echivalenţă : se întâlnesc doi specialişti.

Continuă lectura

Toleranţă mare monşer (mare sau mică ?)

Îmi place ! Da, precum am spus, îmi place să lucrez cu oamenii. Dar nu orice şi nu oricum. În cadrul consilierii şi al terapiei mă simt pe deplin angrenat, energizat sufleteşte şi foarte concetrat. Sunt fascinat să privesc mereu la „harta” consiliatului (percepţia sa despre lume, viaţă şi despre sine în diferite situaţii, felul în care se percepe în relaţie cu ceilalţi etc.) şi să fac comparaţie cu „teritoriul” său (situaţia obiectivă, comportamentele observabile ale consiliatului, reacţia la ceilalţi…). Am o deosebită satisfacţie că şi mie mi se datorează sclipirea din ochii celui aflat în dificultate, atunci când realizează clar de ce şi cum a ajuns într-o anumită situaţie.

Dar până la „insight” el, cel aflat în nevoie, îşi întorcea armele împotriva celui care-l ajută. Ba apelează la aşa zisa convingere pe cale raţională, ba un apel disperat la lacrimi ori un atac virulent de-a binelea cu injurii şi o desconsiderare totală faţă de calificarea terapeutului. O, Doamne, cât de necesare sunt în cabinet aceste izbucniri. De foarte multe ori defensele acestea arată consilierului / terapeutului că se află pe drumul cel bun. În caz de secetă (o stagnare a terapiei) izbucnirea mecanismelor defensive ale pacientului sunt mană curată, pentru că avem un indiciu că am dat de ceva ce doare.

Continuă lectura

De unde vine resentimentul ?

Ei de unde… Din interior !

De ce nu se vindecă unii oameni de resentiment ? Aici nu fac referire la copii, adolescenţi sau tineri, ci la oameni în etate. Speram ca vârsta să aducă înţelepciunea. Credeam că experienţa naşte competenţa, ca să citez pe unul din trainerii mei. Dar dacă ceea ce văd eu nu este experienţă, ci doar vechime ? Hmm !

De ce sunt resentimentari unii oameni în vârstă ? Probabil pentru că niciodată nu şi-au rezolvat complexele. S-au învechit (rigidizat, cristalizat) în modul lor de a percepe lumea şi pe sine. Un sine mic, mereu aflat în pericol. Sau un sine prea mare de mic ce este. Duşmanul suprem este lumea. Da, ştiu, e cam mare mulţimea aceasta şi există riscul sa facem toţi parte din ea, dar nu e vina mea.

Cred că poate fi vorba de o imagine de sine extrem de scăzută. Eforturile asiduue şi continuue pe care le fac bieţii oameni pentru securizarea virtualului (eul ideal este promovat ca eu real) arată teama, frica de a nu fi evaluat „greşit”. Resentimentul vine din frica de a nu mai suferi loviturile altora. O suferinţă provocată de îndepărtarea măştii. Sau a măştilor. Eugen Frunză spunea că „omul cu două feţe mai are o mie de rezervă”. Dacă masca dispare omul e „gol şi descoperit”. Ne-ar plăcea ca dintr-o dată, în mijlocul unei reuniuni să dispară toate hainele de pe noi, să ni se vadă goliciunea în toată splendoarea ei şi toţi să se prăpădească de râs ? Coşmar !

Sunt trei frici sociale. Iar una dintre ele este ruşinea. Ruşinea de a fi inferior în faţa celorlalţi, de a fi ridicol sau „de tot râsu’ ” cum se spune în popor. Ruşinea e tot o frică. De-asta cred că sunt resentimentari unii vârstnici.

Şi imaginea asta ma duce cu gândul în gradina Eden.

„Unde eşti Adame” ?

„M-am ascuns Doamne, mi-a fost frică, pentru că eram gol [şi-mi era ruşine]”.

Post Scriptum

Şi noi suntem adamici şi deci resentimentari, în proporţii diferite. Putem găsi motivaţia necesară ameliorării sau inhibării resentimentului

Îmi vine să mă las…

Strălucire ! Fast ! Miracol ! Extraordinar ! Excelenţă ! Bis, bis, bis…

Şi pot continua. Asta văd în diversele spectacole de calitate pe diverse canale de televiziune. Româneşti sau străine. Scenariu desăvârşit, interpretare ireproşabilă, replici geniale, lacrimi stoarse de la spectatori şi telespecatori. Umor fără cusur, capacitate empatică desăvârşită, răsuflare tăiată, gura întredeschisă, emoţii tumultoase, durere sau chiar disperare, descătuşare, determinare.

Mă uitam de curând la o piesă de teatru românească de prin anii 1970 şi ceva. Măiestrie, profesionalism, artă. Mi-a plăcut foarte mult. Şi fiică-mii (n-am fost surprins, îi place calitatea).

Apoi m-a apucat lehamitea. De mine (şi, recunosc, şi de alţii ca mine) ! De ce, Doamne iartă-mă, nu investesc nici măcar pe jumătate pasiune, măiestrie, grandoare în creionarea celui mai preţios tablou al Mântuitorului ? De ce mă ia lehamitea când expunerile noastre kitschx-oase Îl caricaturizează pe Domnul domnilor şi pe Împăratul împăraţilor ? Văd de multe ori sforţarea şi apelul la fantasmagoric pentru a îmbogăţi (!?) un personaj anost pe care-l prezentam ca fiind Isus. Încercăm sa-L scoatem pe Dumnezeu basma curată creionându-L aşa cum nu este de fapt.

Să fie asta oare un simptom a ne-umblării cu Isus ? Vorbim de personajul pe care de fapt nu-L cunoaştem în realitate ? Sau poate chiar umblăm cu el, dar el fiind împrumutat din basme închipuite ? Cine ştie…

Şi când mă gândesc că El, pentru bucuria care-i era pusă înainte – eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele – a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Iar noi iubim kitschul. Îmi vine să mă las de… kitsch. Gata, m-am lăsat. Vorba lui Wurmbrand : „Dacă e să fiu predicator, măcar să fiu cel mai bun”. Iar eu extrapolez : „Vreau sa-L prezint pe Isus (ca) CEL MAI CEL”.

x KITSCH, kitschuri, s. n. Termen folosit pentru a determina un obiect decorativ de prost gust. ◊ Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate și valorificate comercial. [Pr.: chici] – Din germ. Kitsch.

Se întâmplă din ce în ce mai des…

Dacă vreau sa vorbesc serios cu mine, dar fără a fi subiectiv, atunci vorbesc cu Doris (fiica mea). Deja ţine de statistică. S-a întâmplat de foarte multe ori să ne „trezim” că spunem aceleaşi cuvinte şi expresii, ba chiar idei articulate. Ce mă „enervează” este faptul că în ultimul timp se întâmplă foarte des. Parcă e replica mea în miniatură.

Ieri îmi spune că i s-a întâmplat ceva ce mie mi se întâmplă deseori. Însă, faptul că ea a descris situaţia m-a făcut să conştientizez altfel, cumva din exterior, parcă printr-o dedublare. Şi m-a pus pe gânduri. Dar nu numai atât, m-a făcut să iau o dublă decizie. Una în ceea ce priveşte eliberarea de o deprindere negativă şi înlocuirea ei cu o trăsătură superioară.

Mâine vă spun ce mi-a povestit.

De cati crestini e nevoie sa schimbe un bec ?

Am preluat articolul acesta de la dr. Andrei Patranca.

De câți credincioși e nevoie ca să schimbi un bec?

De cati calvinisti e nevoie ca sa schimbi un bec?
De nici unul: daca e predestinat ca becul sa se schimbe, se va schimba singur!

De cati ortodocsi e nevoie ca sa schimbi un bec?
Schimbare? Ce schimbare? Becul a fost pus aici de Sfintii Apostoli! Continuă lectura

Dezvoltarea personală

Suntem mulţi. Şi avem calităţi. Şi facem mult bine prin intermediul lor. Dar de foarte puţine ori. De ce aşa? Pentru că avem şi defecte. Şi am observat că defectele, chiar dacă sunt mai puţine au un impact mai mare asupra noastră, dar mai ales (şi în mod special) asupra celorlalţi. Şi am mai observat că defectele – puţine la număr – inferiorizează (a se citi limitează) calităţile.

Mi s-a spus că defectele mele – le numeri pe degetele de la o mână (aşa-s eu, subiectiv) – pun în umbră calitățile – reale de altfel şi nu puţine (tot subiectiv) – pe care le am. Cred că mă aflam în “zodia cercetării de sine” (he he he oare exista o astfel de zodie?), pentru că am văzut foarte clar că aşa este.

Şi am realizat că este necesar pentru mine să-mi dezvolt “calităţi contra defectelor”. Licenţa îmi aparţine 🙂 . Calităţi de tip instrumente prin intermediul cărora să limitez manifestarea defectelor. Adică, reacţia dacă apare, să facă implozie nu explozie. În interior pagubele nu-s aşa de mari. Ce mă fac atunci când are loc o explozie? Mai greu. Sau să am în vedere şi dezvoltarea unor calităţi numite supape, prin care să elimin, treptat-treptat, suflul imploziei, ca să nu-l distrug pe subsemnatul.

Lăsând eu gluma la o parte constat că : e necesară dezvoltarea personală.