Am auzit de multe ori (şi chiar am fost fascinat de mesaj) spunându-se : „Poartă-te în viaţă în aşa fel încât să laşi un loc de bună-ziua; oamenii să-şi amintească cu drag de tine”. Sesizez o stare de „automângâiere pe creştet”. Ce băiat bun am fost. N-aţi ştiut să mă apreciaţi. Am fost o valoare…

Pe undeva, am impresia că o atitudine de felul acesta nu ne face să trăim viaţa în mod plenar, cu bucurie, ci ne produce o stare melancolică prin intermediul căreia ne cântăm zilnic prohodul. Nu celebrez viaţa, ci proslăvesc epitafulx.

John Dos Passos (1896 – 1971) spunea în Contra literaturii americane : „Singurul element care poate înlocui dependenţa faţă de trecut este dependenţa faţă de viitor”. De asemenea Anaïs Nin (1903 – 1977) ne risipeşte ideea eternităţii prin raportarea la trecut (Jurnal, 1933) : „Când cunoaştem un om prin opera sa, avem impresia că va trăi veşnic”.

Creştinul are o perspectivă eternă asupra vieţii. El nu are senzaţia sfârşitului. Nu are ceva de lăsat în urmă ca semn al trecerii sale efemere pe pământ, ci, mai mult decât atât, ca semn al regăsirii sale de către cei cu o perspectivă limitată. Am trecut pe aici şi mă veţi regăsi. Am fost şi continui să fiu/exist.

Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură (Ev. după Matei 6:19-20).

x EPITÁF s.n. Inscripție funerară; placă (de obicei din marmură) care cuprinde o inscripție funerară. ♦ Poezioară compusă cu ocazia morții cuiva. [Pl. -furi, -fe. / < fr. épitaphe, cf. lat. epitaphius, gr. epitaphion < gr. epi – deasupra, taphos – mormânt].

Anunțuri