Unilateralul – sau datu’ cu oiştea-n gard

Paul Watzlawick a povestit o întâmplare anecdotică din timpul specializării sale la o clinică psihiatrică italiană, în care se subliniază capcana unei orientări teoretice unilaterale şi limitate, dar şi a unei inexacte colectări de date :

Doi asistenţi medicali trebuiau să transporte un pacient schizofrenic, de la spitalul psihiatric din Verona, la spitalul central din Roma. Ei ştiau că pacienţii schizofrenici au tulburări perceptive, reacţionează adesea paranoid şi atunci pot deveni agresivi, nu recunosc persoane, neagă realitatea şi se cred adesea a fi altcineva.

L-au întrebat pe portar unde îl pot găsi pe pacientul Giovanni Rossi. Le-a spus să se ducă în camera 102. S-au dus acolo şi au găsit un bărbat îmbrăcat frumos, cu palton, care părea gata pentru transport. I-au spus : „Vă rugăm să nu ne faceţi greutăţi domnule Rossi, veniţi cu noi la Roma !” El le-a răspuns : „Eu nu sunt Rossi, acela este altul”. „Sigur !” zâmbeau ei ştiutori. „Cu toate acestea, veniţi cu noi la psihiatrie.”

Omul a devenit furios. Se opunea. Când a fost luat în braţe, a început să lovească şi să strige. Tot mereu nega realitatea : „nu sunt bolnav, eu nu sunt pacient, numele meu nu este Rossi, eu nici măcar nu sunt internat în spital”. Asistenţii se gândesc : „totul se potriveşte cu descrierea bolii. Îi vom administra o injecţie de calmare şi când e conştient îl transportăm la salvare.” Aşa au procedat şi au pornit spre Roma.

După o ora au fost opriţi de poliţie : „Trebuie să vă întoarceţi numaidecât la Verona, pentru că aţi luat persoana greşită. Acest domn nu este pacientul Rossi, ci un vizitator.”

Chiar şi o bună cunoaştere, dacă e unilaterală, se transformă în ochelari de cal.

Creaţie sau Reparaţie ?

E interesant că ascultându-l pe dr. psihiatru Andrei Pătrâncă (într-o emisiune TV la Oreste)x mi-au venit în minte cuvintele Scripturii.

În interviu ideea (printre altele) era următoarea : „Ne vom regăsi acolo unde ne-am pierdut ultima oară”; „cei care nu au conştiinţa de sine – un eu imatur – trebuie să facă un pas în spate să se privească, să se observe acolo unde erau vii, să facă act de prezenţa propriei persoane”. A te descoperi de-acolo de unde ai fost plin de viaţă, pentru a face faţă unui prezent dureros este metoda multor terapii (adleriană, existenţială, comportamentală etc.).

Nimeni nu se duce la consilier pentru că-i merge foarte bine. E clar că se află într-o dificultate serioasă. Ceva îl doare îndeajuns încât să plătească preţul confesării (şi al onorariului) în faţa unui necunoscut, chiar dacă specialist. Pe parcurs va afla că şi el este un specialist; specialist în propria sa viaţă – nimeni nu cunoaşte mai bine decât el ce a făcut, ce a simţit sau a re-simţit. Aşadar se pleacă de la o poziţie de echivalenţă : se întâlnesc doi specialişti.

Continuă lectura