Îmi place ! Da, precum am spus, îmi place să lucrez cu oamenii. Dar nu orice şi nu oricum. În cadrul consilierii şi al terapiei mă simt pe deplin angrenat, energizat sufleteşte şi foarte concetrat. Sunt fascinat să privesc mereu la „harta” consiliatului (percepţia sa despre lume, viaţă şi despre sine în diferite situaţii, felul în care se percepe în relaţie cu ceilalţi etc.) şi să fac comparaţie cu „teritoriul” său (situaţia obiectivă, comportamentele observabile ale consiliatului, reacţia la ceilalţi…). Am o deosebită satisfacţie că şi mie mi se datorează sclipirea din ochii celui aflat în dificultate, atunci când realizează clar de ce şi cum a ajuns într-o anumită situaţie.

Dar până la „insight” el, cel aflat în nevoie, îşi întorcea armele împotriva celui care-l ajută. Ba apelează la aşa zisa convingere pe cale raţională, ba un apel disperat la lacrimi ori un atac virulent de-a binelea cu injurii şi o desconsiderare totală faţă de calificarea terapeutului. O, Doamne, cât de necesare sunt în cabinet aceste izbucniri. De foarte multe ori defensele acestea arată consilierului / terapeutului că se află pe drumul cel bun. În caz de secetă (o stagnare a terapiei) izbucnirea mecanismelor defensive ale pacientului sunt mană curată, pentru că avem un indiciu că am dat de ceva ce doare.

Dar nu la pacient vreau să mă opresc cu gândurile mele, ci la terapeut. Câteodată terapeutul, în cotidian, uită că nu se mai află în cabinet. Începe să confunde orice izbucnire beligerantă, a oricui, cu benefica apariţie a mecanismului defensiv. O ia pe cocoaşă cu o gratuită condescendenţă. Ba chiar, după ce se alege cu un perdaf, nemulţumit că nu a înţeles pe deplin motivaţia inconştientă a agresorului, aşteaptă cu calm seria următoare. Dacă noua serie nu se naşte, foloseşte forcepsul. O provoacă ! El vrea să adune date preţioase.

Alooo, domnu’ terapeut, s-a terminat serviciu azi, relaxaţi-vă ce depresia ei de treabă. Ce nu-mi place toleranţa mare la reacţii nevrotice aşa aiurea.

Concluzia 1 : nu-mi place să lucrez (terapeutic) cu oamenii în puţinul meu timp liber.

O situaţie opusă are loc atunci când toleranţa este mică şi mai reacţionează şi consilierul (în afara cadrului terapeutic) că deh, este şi el om, însă imediat este adus cu picioarele pe pământ de atotcunoscători : „da ce te-ai şifonat aşa breee, că psihologii nu trebuie sa reacţioneze în haaalul astaaaa”. „Păi ce… ppppsiholog eşti tu ?”

Concluzia 2 : Nu-mi place să fiu băgat în cabinet cu forţa.

Anunțuri