Moartea eului ? – II

Irvin Yalom, in prologul cărţii Călăul dragostei şi alte poveşti de psihoterapie, abordează, printre altele, izolarea existenţială. Aceasta face referire la o distanţă de netrecut dintre sine şi alţii – un spaţiu gol care există chiar şi în condiţiile unor relaţii interpersonale de care ne simţim profund mulţumiţi. Autorul face diferenţa dintre izolarea existenţială pe de o parte şi izolarea interpersonală (de alţii) şi intrapersonală (de sine – personalitate multiplă) pe de altă parte. Cu toate că nu există remediu pentru izolarea existenţială, Irvin spune că “o încercare normală şi viguroasă de-a rezolva izolarea existenţială este contopirea – dizolvarea graniţelor propriei fiinţe şi unirea cu o alta”.

Tot Yalom spune că “unul dintre marile paradoxuri ale vieţii este acela că din conştiinţa de sine decurge o stare de anxietate. Fuziunea elimină anxietatea într-o manieră radicală – prin eliminarea conştiinţei de sine. Atenţie aici : Persoana care s-a îndrăgostit şi a pătruns într-o stare extatică de contopire cu obiectul dragostei sale nu se mai gândeşte la sine, pentru că stingherul şi dilematicul eu se dizolvă în noi. Astfel scăpăm de anxietate, dar ne pierdem pe noi înşine”.

Îmi aduc aminte că într-o situaţie de viaţă un domn (n-am să-i spun numele) a trebuit să devină foarte conştient de sine pentru a putea avea grijă de soţia sa imobilizată la pat. Nu a lăsat-o pe mâna medicilor, nu a internat-o la azil, nu i-a adus acasă asistente medicale sau infirmiere. Cu o dragoste imensă a îngrijit-o pe puţin 15 ani. Am observat că erau momente în timpul săptămânii (anumite segmente orare din anumite zile) când se ocupa exclusiv de sine, de suflet, într-o părtăşie cu membrii unei biserici din zonă. El ştia că dacă nu acoperă nevoile sale nu va putea să împlinească nevoile ei. O dragoste care nu se pierde pe sine este mai valoroasă si mai eficientă decât una care se dizolvă în noi. Noi este o himeră atâta timp cît nu există conştienţa lui eu şi tu.

Update (datorat dr. Andrei Pătrîncă) : Nu poate exista un ”noi”, fara un ”eu” si un ”tu” mature.

Moartea Eului ?

Se folosesc, într-o anumită zonă a creştinismului, termenii “răstignirea eului” şi “moartea eului”. Numai că nu există bază biblică pentru înţelesul real al acestor expresii. Suprimarea eului înseamnă alienarea fiinţei. Eu (eu generic) ajung la conştiinţa de sine (de eu) şi astfel înfăptuiesc acele alegeri care duc la securizarea şi la dezvoltarea mea (adică a lui eu). Eu am senzaţii de foame, sete, căldură, frig, dureri şi eu învăţ că mâncând, bând, răcorindu-mă sau îmbrăcându-mă ori luând tratament medical scap de simptomele neplăcute pentru eu. Deci nicidecum eu nu mă răstignesc ori ucid.

Sinuciderea este cu adevărat “moartea eului”. Dar sinuciderea este un păcat capital. Unii zic că de neiertat. Eu sunt rezervat în această privinţă, cu toate că am, deocamdată, convingeri ferme privitoare la acest subiect.

Revin cu pasajele biblice invocate ca suport la “răstignirea/moartea eului”, pentru o corectă interpretare.

Trecut şi viitor

Am auzit de multe ori (şi chiar am fost fascinat de mesaj) spunându-se : „Poartă-te în viaţă în aşa fel încât să laşi un loc de bună-ziua; oamenii să-şi amintească cu drag de tine”. Sesizez o stare de „automângâiere pe creştet”. Ce băiat bun am fost. N-aţi ştiut să mă apreciaţi. Am fost o valoare…

Pe undeva, am impresia că o atitudine de felul acesta nu ne face să trăim viaţa în mod plenar, cu bucurie, ci ne produce o stare melancolică prin intermediul căreia ne cântăm zilnic prohodul. Nu celebrez viaţa, ci proslăvesc epitafulx.

John Dos Passos (1896 – 1971) spunea în Contra literaturii americane : „Singurul element care poate înlocui dependenţa faţă de trecut este dependenţa faţă de viitor”. De asemenea Anaïs Nin (1903 – 1977) ne risipeşte ideea eternităţii prin raportarea la trecut (Jurnal, 1933) : „Când cunoaştem un om prin opera sa, avem impresia că va trăi veşnic”.

Creştinul are o perspectivă eternă asupra vieţii. El nu are senzaţia sfârşitului. Nu are ceva de lăsat în urmă ca semn al trecerii sale efemere pe pământ, ci, mai mult decât atât, ca semn al regăsirii sale de către cei cu o perspectivă limitată. Am trecut pe aici şi mă veţi regăsi. Am fost şi continui să fiu/exist.

Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură (Ev. după Matei 6:19-20).

x EPITÁF s.n. Inscripție funerară; placă (de obicei din marmură) care cuprinde o inscripție funerară. ♦ Poezioară compusă cu ocazia morții cuiva. [Pl. -furi, -fe. / < fr. épitaphe, cf. lat. epitaphius, gr. epitaphion < gr. epi – deasupra, taphos – mormânt].

Lupta rolurilor

Apostolul Pavel spune : „… când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”.

Este impropriu şi inadecvat ca cineva să fie dimineaţa un maistru care „taie şi spânzură” sau un inspector fioros care pentru nimica toată desfiinţează câteva locuri de muncă, iar seara, să fie un creştin plin de compasiune care „mângâie, îmbărbătează şi consiliază” pe cei „spânzuraţi” şi pe cei lăsaţi fără locurile de muncă. Nu se potriveşte !

Atât consilierul spiritual (pastorul, preotul) cât şi psihoterapeutul dedicat, pasionat de oameni începe să fie pătruns de rolul său, care devine dominant, răsfrângându-se asupra celorlalte roluri (şef de secţie, mamă, tată, bunic, profesor, director, manager) şi domenii. Cei doi trebuie să ajungă la înţelegerea şi gestionarea propriilor sentimente / emoţii şi atitudini contradictorii.

O cerinţă imperioasă pentru rolul de consilier/terapeut este un puternic echilibru interior – un control al reacţiilor emoţionale, răbdare şi disponibilitate de a veni în contact cu problematica şi suferinţa umană. Această trăsătură se învaţă şi se perfecţionează în mod continuu; pe toată durata vieţii. Creştinul matur recunoaşte şi invocă aportul Duhului Sfânt care oferă asistenţă cu „stăpânirea de sine” sau calmul (ἐγκράτεια – egkrateia : auto-controlul → ultimul element din roada Duhului).

Gradul de autoacceptare al consilierului / psihoterapeutului este o alta trăsătură importantă pentru îndeplinirea rolului. Această atitudine aduce cu sine înţelegerea şi acceptarea celorlalţi, respectul şi încrederea faţă de altul. Apostolul Pavel manifestă din plin autoacceptarea (a nu se înţelege mulţumirea de sine) : 1 Cor. 4:3-4.

În caz contrar, nemulţumirea faţă de sine, vinovăţia şi mecanismele de apărare generate secundar vor putea duce la o morală rigidă, rigoristă [legalistă] şi proiectată în mod nefericit asupra persoanelor care caută ajutorul, şi nu o judecată încărcată de tâfne (Oancea C., Tehnici de sfătuire/consiliere).

I.S. sau I.S. ?

Ce vezi la Isus ? Identitatea Socială sau Identitatea Spirituală ? – Luca 4: 22-30

În Capernaum Isus a făcut minuni (Matei 4:13). În Nazaret – locul unde fusese crescut – a intrat in sinagogă, a citit din proorocul Isaia şi imediat s-a produs impactul : „Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre EL (Luca 4:20)”.

Dar… s-a produs o contrarietatex. Nu au putut să vadă proorocul din El, pentru că erau blocaţi în identitatea socială a lui Isus : „Oare nu este Acesta fiul lui Iosif ?”.

Identitatea Socială :
– originea socială : fiul tâmplarului şi al Mariei;
– impactul social : vorbit de bine, înfăptuitor de minuni, cuvântător plin de har, cel care produce mirare prin ceea ce face.

Când Isus le-a demonstrat identitatea Sa spirituală, de prooroc, rezultatul a fost contrar a ceea ce manifestaseră până atunci. Uimirea s-a transformat în ură : „… L-au scos afară din cetate şi L-au dus pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie”. Şi remarcaţi un lucru : „Toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie…”

Învăţăminte :

S-ar putea să-L vedem pe Isus ca un mare lider religios, un învăţător fără seamăn, manager organizaţional, medic desăvârşit, maestru psiholog, o persoană cu capacităţi deosebite în a conduce (şi a manipula) mulţimile etc. Poate eşti fascinat de fiul tâmplarului, dar dacă nu-L vezi ca fiul lui Dumnezeu, cât de curând o sa vrei să-L arunci în prăpastie. Cum îl vezi pe Isus ?

x CONTRARIETÁTE f. 1) Sentiment de nemulțumire provocat de o contrazicere, de o atitudine neașteptată și nedorită. 2) log. Raport între două noțiuni, care se exclud reciproc.

Sub tirania orologiului ?

Are puls, dar n-are viaţă. Are energie dar nu este fiinţă. Are mişcare înăuntrul său dar nu este însufleţit.

Cu toate acestea ne ghidăm viaţa în funcţie de el. Într-un fel, ne închinăm viaţa unuia care, deşi n-are viaţă – în ciuda faptului că are puls, energie şi mişcare -, ne tiranizează tocmai viaţa.

Îl consultăm, ne facem planurile în funcţie de el, bifăm sarcinile realizate, dar ne pierdem tocmai viaţa, devenind ca el. Mecanicizaţi, robotizaţi. Ne pierdem tocmai umanitatea, fiinţa însăşi.

Semenul nostru devine o bifăx pe cadranul timpului. Nu contează când anume şi în ce împrejurări. Am mai realizat ceva. Cu cât mai multe bife, cu atât mai bine. Sunt cel mai bun. Funcţionez… ceas.

Orologiul este Coordonatorul nostru suprem. Şi devenim ca el. Ritmici, energici, într-un du-te-vino permanent, riguroşi, exacţi. Dar pierdem ceea ce el oricum nu avea : Viaţa! Căldura sufletească, zâmbetul afectuos, mângâierea alinătoare, vocea caldă şi încurajatoare, îmbrăţişarea ocrotitoare, o strângere de mână prietenească.

Ştim că nu putem scăpa de măsurătorul timpului (şi implicit al vieţii), dar, cel puţin, putem trăi ca fiinţe care au viaţă, dau viaţă şi împărtăţesc viaţa. Putem fi oameni.

x BIFÁ, bifez, vb. I. Tranz. A nota cu un mic semn (în formă de „v”) anumite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o listă, spre a ști că au fost verificate, controlate etc. – Fr. biffer.

Neştiind că poţi

De multe ori trăirea unui creştin lasă de dorit. Câteva ar fi cauzele acestei exprimări de sine lamentabile. Una dintre ele este lipsa de dorinţă spre cele sfinte. Omul a omorât prin iubirea lucrurilor lumeşti orice scânteie de divin din el.

Altă cauză este compromisul. Orientarea de tipul ori-ori se transformă (ori aşa a fost dintotdeauna) în şi-şi. Adică şi cu Dumnezeu şi cu Mamona.

Cauza cea mai mizeră este ignoranţa. A nu şti cine şi ce este o persoană „în Christos”. Ce poate fi mai de plâns atunci când cineva stă lângă un grătar cu mici şi moare de foame neştiind că are în buzunar suficienţi bani ca să-şi cumpere mult râvnita hrană ?

Ce e mai de plâns pentru un creştin să nu ştie că „Dumnezeu este Acela care lucrează în [el] şi îi dă după buna Sa plăcere şi voinţa şi înfăptuirea”? – Filipeni 2:13

Care nivel ? – partea 1-a

La ce nivel considerăm că s-ar afla trăirea prin resursele cerului (călăuzirea Duhului) în raport cu orice altă resursă ? Orice resursă, diferită de cea spirituală (biblică), pe care o dobândim prin învăţare, iar prin exerciţiu constant o formăm ca deprindere este dependentă de energia, puterea noastră. Iar puterea noastră nu este o resursă nelimitată. Să analizăm :

1. Unul sau mai multe evenimente tragice produc asupra fiinţei umane o presiune foarte puternică – panică, depresie, sinucidere – , căreia puţini îi pot face faţă :

„De ce mi-au ucis teroriştii mama?“ — Kevin. Înainte de 11 septembrie îmi plăceau tunelurile. Acum îmi imaginez că o să mor într-un tunel în care explodează o bombă.“ — Peter. Mama lui Kevin a murit la 11 septembrie 2001 în atentatele asupra World Trade Center din oraşul New York. Peter n-a suferit o asemenea pierdere cumplită, însă şi el a fost grav afectat de atentate.Iată ce se spunea într-o ştire dată publicităţii: „Mii de copii din New York se luptă cu probleme mintale ca urmare a [atentatelor din] 11 septembrie, probleme pe care mulţi le vor avea şi când vor fi adulţi“. Este alarmant faptul că „copiii care nu se aflau în apropiere de Ground Zero şi copiii care au văzut cu ochii lor ceea ce s-a întâmplat“ prezintă în egală măsură semne vizibile ale unei traume emoţionale.

2. Stresul afectează sistemul imunitar, cardio-vascular, produce disfuncţii sexuale este responsabil de dislipidemii (colesterolul, trigliceridele sanguine, cortizolului plasmatic). De asemenea, „legătura dintre stres şi apariţia diabetului zaharat poate fi observată în toate cele trei stadii (alarmă, rezistenţă, epuizare), rezultat al răspunsului al organismului la stres”. Tot stresul afectează puternic sistemul nostru nervos şi resimţim „stari psihomentale deosebit de neplacute insotite de anxietate, depresie si aparitia atacurilor de panică; o reducere a capacitaţii de memorare şi a capacităţii de concentrare cu scaderea eficientei in activitatile efectuate.”

3. Temperamentul.

  • Trasaturi negative COLERIC – excitabilitate, iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.
  • Trasaturi negative SANGVINIC – fluctuatia si inegalitatea trairilor, multumirea de sine, superficialitate, inconstanta, sugestibilitate.
  • Trasaturi negative FLEGMATIC – reactivitate redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva, inclinatia spre stereotipie.
  • Trasaturi negative MELANCOLIC – adaptabilitate si mobilitate reduse, predispozitii spre anxietate, neincredere in sine si pesimism.

În Biblie apostolul Pavel recunoaşte că trupul nostru are nişte resurse foarte limitate. Dar în ciuda acestui lucru, „omul din interior” se înnoieşte din zi în zi.

Omul interior este de altă natură (spirituală) şi are un alt tip de viaţă – veşnică. Tipul de viaţă stabileşte tipul de comportament.

Va continua…

Eșecul – șansă prețioasă

Un eșec poate fi o oportunitate prețioasă pentru autocunoaștere, pentru dezvoltare personală privită din perspectiva axei Motivaţie (dorinţă, interes) → Scop.

Nu fac parte din categoria perfecţioniştilor tulburaţi de cea mai mică greşeală ori cuprinşi de sentimente acute de vinovăţie atunci când în ochii lor sunt nedesăvârşiţi. În schimb însă, nu-mi plac acele greşeli sau gafe care îmi blochează sau îmi încetinesc atingerea unui scop nobil. Profesorul Jeno Erzse spunea că acest tip de greşeli reprezintă „cheltuieli de şcolarizare”, ţinând cont că aproape întotdeauna există un preţ de plătit (relaţional, personal, material).

Continuă lectura

Dezvoltarea gândirii

Deunăzi m-a întrebat cineva : „Ce să fac să fiu mai spontan în vorbire? Cum să fac rapid legătura între idei ?”

Mi-am adus aminte de un exercițiu pe care îl practicam când eram adolescent. Cred că mulţi dintre dumneavoastră îl ştiţi. Alegeam trei cuvinte fără legătură semantică și alcătuiam o frază scurtă cu înțeles. De exemplu seria de trei cuvinte ca cele de mai jos :

  • bujie,
  • ruj,
  • salamandră.

Cuvintele sunt din familii semantice diferite. Cum să fac o legătură între ele ca propoziția dezvoltată sau fraza să fie cu înţeles ? Am încercat şi a ieşit :

„Am scormonit după salamandră în pământul umed şi am dat peste o bujie şi un ruj”.

sau :

„Văzui în ochiul roşu – ca de ruj corai – al salamandrei o străfulgerare scurtă ca de bujie.

Eficienţa exerciţiului este dată de perseverenţă şi continuitate.

Creație sau Reparație ? Nu, o nouă creație !

Watchman Nee vorbea odată cu un prieten creștin. La un moment dat prietenul său îi spune :

„Ştii ce, eu cred că dacă cineva este gata să trăiască după Legea Duhului de viaţă, omul acela devine cu adevărat civilizat”. „Ce vrei să spui cu asta ?” l-am intrebat eu. El a răspuns : „Legea aceasta are puterea să facă din cineva un «gentleman» desăvârşit. Unii spun dispreţuitor : Nu le poţi reproşa acelor oameni modul în care se comportă; ei sunt doar de la ţară şi le lipseşte educaţia”. Dar adevărata întrebare este : Au ei viaţa Domnului în lăuntrul lor ? Căci, îţi spun, viaţa aceea le poate spune : „Vocea ta e prea zgomotoasă”, sau : „Râsul acesta n-a fost la locul lui”, sau : „Cuvântul acesta nu-i potrivit”, sau : „Motivul pentru care ai făcut observaţia aceea era greşit”. Într-o mie de amănunte, Duhul de viaţă le poate spune cum să acţioneze, producând astfel în ei o adevărată cizelare, un adevărat rafinament”. Şi ţineţi cont că prietenul meu era el însuşi un adept al educaţiei !

Continuă lectura

Unilateralul – sau datu’ cu oiştea-n gard

Paul Watzlawick a povestit o întâmplare anecdotică din timpul specializării sale la o clinică psihiatrică italiană, în care se subliniază capcana unei orientări teoretice unilaterale şi limitate, dar şi a unei inexacte colectări de date :

Doi asistenţi medicali trebuiau să transporte un pacient schizofrenic, de la spitalul psihiatric din Verona, la spitalul central din Roma. Ei ştiau că pacienţii schizofrenici au tulburări perceptive, reacţionează adesea paranoid şi atunci pot deveni agresivi, nu recunosc persoane, neagă realitatea şi se cred adesea a fi altcineva.

L-au întrebat pe portar unde îl pot găsi pe pacientul Giovanni Rossi. Le-a spus să se ducă în camera 102. S-au dus acolo şi au găsit un bărbat îmbrăcat frumos, cu palton, care părea gata pentru transport. I-au spus : „Vă rugăm să nu ne faceţi greutăţi domnule Rossi, veniţi cu noi la Roma !” El le-a răspuns : „Eu nu sunt Rossi, acela este altul”. „Sigur !” zâmbeau ei ştiutori. „Cu toate acestea, veniţi cu noi la psihiatrie.”

Omul a devenit furios. Se opunea. Când a fost luat în braţe, a început să lovească şi să strige. Tot mereu nega realitatea : „nu sunt bolnav, eu nu sunt pacient, numele meu nu este Rossi, eu nici măcar nu sunt internat în spital”. Asistenţii se gândesc : „totul se potriveşte cu descrierea bolii. Îi vom administra o injecţie de calmare şi când e conştient îl transportăm la salvare.” Aşa au procedat şi au pornit spre Roma.

După o ora au fost opriţi de poliţie : „Trebuie să vă întoarceţi numaidecât la Verona, pentru că aţi luat persoana greşită. Acest domn nu este pacientul Rossi, ci un vizitator.”

Chiar şi o bună cunoaştere, dacă e unilaterală, se transformă în ochelari de cal.