Împrejurările mi-au „demonstrat” faptul că nimeni nu este scutit de tulburări, dezechilibre şi chiar traume psihice serioase. Cu ceva timp în urmă am întâlnit pe cineva care afirma, sus şi tare, că este imposibil ca un creştin să fie atins de vreo tulburare psihică majoră. Altcineva mi-a mărturisit că a avut convingerea fermă că un creştin nu poate suferi de tulburări psihice, dar că, în timp, datorită împrejurărilor şi-a modificat convingerile.

Tulburări psihice minore ori majore poate suferi oricine. Cauzele acestora pot fi diverse: de la trăirea unor evenimente imposibil de suportat până la vreo intoxicaţie cu substanţe chimice; de la un accident la cap pînă la o infecţie serioasă etc.

Oricine poate traversa momente tulburi, de la diverse tulburări de dispoziţie până la psihozele cele mai severe. Nu dintr-o data, nu hocus-pocus, ci în urma convergerii unor factori de predispoziţie cu un eveniment(e) stresant(e), traumatic ce produc naşterea/începutul dezechilibrului psihic.

M-am întrebat adesea de ce creştinii resping evidenţa. Unul din răspunsurile aflate duce la o falsă imagine despre tulburarea şi boala psihică. Aceasta se realizează printr-un proces de identificare a bolii psihice cu posedările demonice relatate de Biblie. Ori, trebuie ştiut faptul că realitatea bolii psihice diferă fundamental de realitatea posedărilor demonice. Ele pot avea asemănări, dar şi mari diferenţe. Pentru delimitarea manifestărilor demonice, un mic rezumat aici.

Al doilea răspuns este ruşinea şi are o componentă socială puternică. E ruşine să fi „nebun”. Ni s-a inculcat ideea că a suferi de orice tulburare psihică înseamna să fi „dus cu pluta”, să ai „probleme la mansardă”. De parcă un atac de panică ar însemna nebunie. De parcă a fi depresiv ar echivala cu apostazia.

Al treilea răspuns este fuga de responsabilitate, pe care am întâlnit-o, în mod special, la pastori, conducători de biserici. Această fugă de responsabilitate ascunde/maschează o teamă de un domeniu complet necunosut, pentru că cel ce se găseşte într-o astfel de situaţie îşi dă seama că nu are capacităţile necesare (cunoştinţe şi experienţă/practică). Apare aici şi negarea realităţii/problemei, a ceea ce nu poţi să stăpâneşti. De asemenea, fuga de responsabilitate poate avea la bază ignoranţa.

Sigur, pot fi mai multe cauze, mai multe răspunsuri. Eu m-am oprit la cele pe care le-am văzut în teren. Suferinţa psihică există şi poate afecta orice fiinţă umană. De altfel boala nu are preferinţe, statut social şi apartenenţă religioasă. De cele mai multe ori practicarea Scripturii, trăirea în pace, părtăşia în comunitatea creştină locală asigură creştinului echilibrul sufletesc necesar. Alteori „resursele” sale interioare sunt depăşite de evenimente, ori de răutăţi ale oamenilor şi are nevoie de ajutor. Simplele sfaturi şi apelul la rugăciune, chiar dacă necesare, se dovedesc a fi bune, dar insuficiente.

Aşa cum spune şi Neil T. Anderson, învăţătura creştină priveşte spre viitor pentru a forma creştinul, pentru a-l maturiza. Consilierea creştină priveşte în trecutul consiliatului pentru a vedea cum s-au format acele structuri dezadaptative şi cum îl condiţionează în prezent. Atît învăţătura creştină – care priveşte în viitor –  cât şi consilierea creştină – care priveşte în trecut – se aplică în prezent, aici şi acum, creştinului concret care are nevoie de suport pentru a depăşi un obstacol serios din viaţa sa.

A ignora realitatea tulburării psihice, înseamna, în opinia personală, a-l ignora pe cel ce are nevoie de suport emoţional, consiliere şi, de ce nu, psihoterapie.

Anunțuri