Funcţia fatică a comunicării

Roman Jackobson numeste fatica functia de intrare in contact, de stabilire a unei relatii. Plecand de la un exemplu relativ banal: „Alo, ma auziti?”, formula utilizata pentru a verifica buna functionare a liniei sau a postului telefonic. Prin extensie, vom vorbi despre comunicare fatica ori de cate ori subiectul vrea sa verifice tipul de relatie, indiferent de continutul mesajului. In aceasta acceptiune a termenului, exemplele sunt nenumarate:

  • cand vorbim „de dragul vorbirii”, pentru a tine linia ocupata sau a ocupa spatiul de emisie. In campaniile electorale, candidatii nu au neaparat o platforma-program, nici prea multe de spus, dar important este sa apara la televiziune si in ziare si sa acapareze tot spatiul disponibil, incercand sa-i impiedice pe contracandidati sa acceada la aceleasi plaje audiovizuale;
  • viata sociala este saturata de mesaje cu valoare informativa scazuta, dar cu o mare valoare relationala: palavragim cu vanzatorul, felicitam la botezuri si nunti sau prezentam condoleante la inmormantari; la mesele organizate intre prieteni evitam cu orice pret blocajul, fatal pentru narcisismul social, si avem intotdeauna in acest scop un cuvant potrivit la indemana sau cateva subiecte de conversatie care sa nu supere pe nimeni. Pe scurt, evitam tacerea, dovada flagranta de incapacitate conviviala.


Comunicarea fatica a dus, in 1997, la o explozie a vanzarilor de telefoane mobile. Ea nu aduce nimic original, nu are nimic personal de transmis, iar valoarea sa informationala (din seria urarilor pe care si le fac rudele sau a convorbirilor telefonice intre indragostiti) este aproape egala cu zero, dar aceste contacte repetate constituie insa o dovada ca suntem aproape de celalalt si ca ne manifestam prezenta. Semnalele fatice se acumuleza pe marginea frazelor noaste in semne indiciale paraverbale corporale, atunci cand, in cursul unei conversatii, corpul emite o serie intreaga de gesturi si de micromesaje menite sa incadreze si sa sustina mesajul principal al vocii; faticul culmineaza in intonatie, dar si in alti operatori importanti de luare de contact, precum strangerea de mana, zambetul, inclinarea capului si, mai ales, privirea.

Din aceste exemple deducem ca „functia fatica” este, la drept vorbind, un domeniu foarte extins. Este foarte adevarat ca ea poate fi marca unei comunicari decazute, care nu mai poate ajunge la stadiul informational; in cazul omului politic ce se multumeste sa „ocupe terenul”, al profesorului care palavrageste in loc sa-si tina cursul… Mediul, sau lumea relatiilor sunt, prin definitie, putin vizibile. Izolam, discutam, corectam mai usor un continut decat o relatie, si aceasta ne scapa cu atat mai mult cu cat ea insasi actioneza.

De exemplu, un orator isi concentreaza gandirea si vigilenta critica asupra firului logico-verbal al discursului, dar in acelasi timp corpul sau, debitul si intonatia vocii sale, postura si tot ceea ce tine de cinetica („cinematografia sa gestuala”) emit in paralel o avalansa de informatii si de semnale pe care el nu le controleaza decat in mica masura. Emitem mesaje-cadru de care suntem constienti doar in mod periferic sau latent; ceilalti percep in primul rand la persoana noastra tocmai ceea ce ne scapa. Astfel se intampla ca in cursul unei conversatii adoptam uneori in mod simetric, ca in oglinda, gesturile si chiar si vocea interlocutorului, fara sa ne dam seama: si tocmai acest lucru inseamna sa comunici sau sa intri in orchestra: sa te mulezi, sa adopti ritmul celuilalt, sa raspunzi asteptarilor sale, este fenomenul denumit mimetism.

Operatorii nonverbali ai contactului insotesc asadar mesajul si permit imbunatatirea receptarii acestuia. Este ceea ce se numeste „redundanta„, termen care contine ideea de repetitie. In general, mesajele sunt polifonice, trimise pe mai multe canale sau folosind mai multe coduri, fapt care le protejeaza contra zgomotului, sau a pierderii de informatie pe traseu. Orice comunicare reusita corespunde calatoriei si intalnirii dintre doua forme in oceanul zgomotului.

Este, de exemplu, cazul mamei care isi viziteaza fiul psihotic la spital, se pregateste sa-l imbratiseze sau il saruta pe obraz: „Dragul meu, ce bucurie sa te vad!”… dar fara voia ei bratele ii incremenesc sau dintii musca. Este un bun exemplu de comunicare schizofrenizant, unde continutul verbal al mesajului este, chiar in momentul enuntarii, dezmintit de mesajul-cadru care ar trebui sa il confirme. In aceste conditii este greu sa mai crezi in validitatea unui asemenea mesaj, si reactia de aparare a subiectului astfel tratat poate fi pierderea definitiva a increderii in comunicare sau in lumea simbolica in general.

Paradoxul apare atunci cand continutul infirma sau este infirmat de semnalele orchestrei, semnale in mod normal convergente sau periferice, de exemplu atunci cand pretindem ca transmitem cuiva urarile cele mai sincere si mai pline de afectiune prin intermediul unei felicitari ieftine, cu textul gata tiparit si timbrate pe fuga; cand spunem dupa masa: „A fot foarte bun, sincer…”, lasand farfuria plina; cand le cerem studentilor sa nu tina cont de statutul nostru de profesor si le spunem ca ceea ce conteaza cu adevarat este o relatie sincera si spontana; cand le strigam „Fiti naturali!” celor pe care ii fotografiem; cand pretindem ca vorbim „intre noi” si facem confidente intr-o emisiune cu mare audienta. In fiecare caz, e clar ca un anumit mesaj este prezentat explicit si ca o componenta a acestuia (un metamesaj) il anuleaza sau il contrazice imediat.

NOTA!

Pentru aprofundare Epistola saborniceasca a lui Iacov din Noul Testament 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s