Determinări ale autominţirii şi autoiluzionării

Minciuna de sine alimenteaza sensul vietii si apare ca un antidot la previziunile deprimante pe care omul, vrand-nevrand, le face. Prin minciunile „vitale” se neaga realitatea bolii sau a mortii, se cultiva sentimentele sperantei si increderii, se depasesc piedicile implacabile care marcheaza fiinta umana. Minciuna vitala este o forma ocolita de acceptare a vietii asa cum este, o „impacare” tergiversata cu propria conditie, o luare in stapanire taraganata a propriei evolutii si deveniri, o fata bizara a acceptarii constiintei limitelor.

Ca fiinte limitate nu ne raliem usor adevarului. Cand acesta nu ne convine, ne solidarizam mai ales cu inselaciunile si iluziile. „Suntem oare pregatiti sa recunoastem toate consecintele adevarului?” – se intreba S. Kierkegaard iar intrebarea lui starneste frisoane pe care, bineinteles, nu le recunostem. Aceasta fiind situatia, nu ne ramane decat sa ni se administreze adevarul in mod treptat, complementat cu o doza chibzuita de… minciuna. Cand nu accepti (sau nu ti se da) totul dintr-o data, vei pasi smerit pe urmele adevarului escortat de fantosele minciunii.

Alaturi de mintirea altuia trebuie invocata nu mai putin frecvent mintirea de sine. Automintirea, autoiluzionarea, inselarea de sine par, la o prima privire, conduite paradoxale, chiar absurde. Se stie ca in cazul mintirii altuia se presupun urmatoarele premise:

  • subiectul care minte cunoaste foarte bine realitatea pe care isi propune sa o ascunda;
  • agentul mincinos are intentia explicita de a-si pacali interlocutorul, adica de a-i induce acestuia o reprezentare care sa-l determine sa actioneze intr-un anumit fel;
  • agentul mincinos si pacientul amagit sunt doua persoane distincte, cu profiluri caracteriale si interese diferite.

In situatia amagirii de sine, lucrurile se complica. Se instituie o dedublare a sinelui – eul care minte si eul mintit, latura personalitatii care incearca sa ascunda ceva si latura personalitatii care este dispusa sa accepte aceasta dosire. Paradoxul rezulta din faptul ca mincinosul si mintitul sunt ipostaze ale aceleiasi persoane. In aceasta situatie, se nasc cateva intrebari:

  • cum si in ce masura subiectul care se minte pe el insusi are constiinta realitatii de care se ascunde?
  • in cazul autoamagirii, care este natura intentiei care sta la baza acestei conduite?
  • se poate vorbi de o unitate a eului care se minte sau de o dualitate a acestuia?

Procesul psihic implicat in actul autoamagirii comporta grade diferite de constienta, proportii diferite de corelare la real. Prin minciuna de sine nu se neaga o realitate, ci se incearca a o uita, a o repudia.Nu se neaga un fapt de care se are perfecta constiinta (faptul ca persoana la care tin nu-mi raspunde prin aceleasi sentimente), ci se incearca a se deturna gandul de la situatia in cauza, de la o prezenta inconfortabila, dureroasa, amenintatoare. Intorcandu-mi privirea de la aceasta stare se creeaza iluzia, de moment, a inlaturarii sau inlocuirii ei. Minciuna de sine nu deriva dintr-o cunoastere incompleta, ci dintr-o atitudine de refuz – protector – fata de adevar. Ea are o etiologie cvasiorganica, de aparare in fata unei realitati penibile, sau de a o lua, intr-un mod inedit, pe ocolite, in stapanire.

Cat priveste intentionalitatea autoamagirii, natura acesteia este destul de ambigua. Nu avem de-a face cu o intentie propriu-zisa de a minti, ci cu o inclinatie aproape naturala de a respinge tot ceea ce contravine echilibrului interior. Comparativ cu actul mintirii altuia, automintirea nu se bazeaza pe o elaborare a unui traseu fals plecand de la o realitate presupusa adevarata, ci incearca sa-i creeze subiectului in cauza impresia ca starea penibila sau dureroasa nu este adevarata. Indragostitul care se iluzioneaza ca este totusi iubit si viseaza la reciprocitatea sentimentelor nu-si zice: „Constat ca nu sunt iubit, deci trebuie sa-mi ascund acest adevar”, ci, mai degraba: „Ceea ce constat ma doare, deci sa fac ceva sa uit, sa schimb acest adevar”. Intempestivitatea dorintei subiectului deformeaza atat realitatea, cat si modalitatea de interventie asupra acesteia.

Amagirea de sine pune in aplicare o serie de mecanisme diferite de „dialog” cu eul, in functie de motivul subsecvent. In situatia minciunii de justificare, subiectul se adreseaza unei parti a sinelui ca si cum ar face parte din altul, deci are loc o dedublare launtrica provizorie, o necesara raportare la sine ca la o alteritate, pentru ca iluzia „sa tina”. In situatia minciunilor din amor propriu, facute pentru a disimula inferioritatea,de pilda dualitatea persoanei este exclusa pentru ca mincinosul coincide cu mintitul.

O modalitate de a diminua rata minciunii consta in reducerea numarului de norme care reglementeaza viata unei societati. Cu cat avem de-a face cu un numar mai mare de reglementari, cu atat apare ispita incalcarii si depasirii lor. Conduita conformista este greu de acceptat de individualitati, de „personalitati”. Este drept ca aceasta cale este greu de urmat. Prescriptivitatea in societatile contemporane cunoaste un proces de dezvoltare si complicare. Cum reglementarile sunt in expansiune, este deasteptat ca si eludarile prin minciuna sa creasca. O alta perspectiva de diminuare a ponderii amagirilor ar fi cresterea gradului de permeabilitate si toleranta intre indivizi si grupuri. Multe dintre minciunile care se editeaza nu inlocuiesc agresiuni intempestive sau frustratii ascunse, ci ascund diferentele care ne marcheaza. Ne este greu sa ne vedem asa cum suntem. Oamenii nu sunt obisnuiti sa accepte ideea ca din punct de vedere constitutiv sunt diferiti, ca nu pot fi aliniati toti la aceleasi standarde valorice si se simt culpabili pentru aceasta. La randul lor, ceilalti dezaproba sau ii exclud pe indivizii deosebiti – mai ales pe cei infideli, deviationisti, nonconformisti. Cand vom invata cu totii sa respectam alteritatea cu particularitatile ei, cand nu ne va mai fi rusine de propriile noastre alunecari de la modelul standard de personalitate, probabil ca atunci vom minti si ne vom minti din ce in ce mai putin.

Conf. Dr. Constantin Cucos, in revita de Psihologie, nr4, 1997.

Anunțuri

2 gânduri despre „Determinări ale autominţirii şi autoiluzionării

  1. in momentul in care poti transforma (imaginar, bien sur) realitatea in favoare proprie, ca in Matrix, e f.f. usor sa te autoiluzionezi. Abordarea pur subiectiva, tocmai asta face…. primul pas de pe o carare lunga. Cati nu traiesc cu siguranta ca-s perfect indreptatiti in tot ceea ce fac… 😦

  2. In adolescenta am gasit/descoperit odihna in lumea imaginarului. Cand eram foarte obosit, ma retrageam pe „coclaurile” mintii. Imi placea foarte mult un peisaj feeric, asa cum numai pe meleagurile irlandeze se gasesc.

    Mi-am dat seama insa ca e periculos. Lumea reala, obiectiva are alte caracteristici. E dura, plina cu asperitati.

    Ne automintim cred, dintr-o nevoie de protectie asa cum profesorul Constantin Cucos a aratat. E mai frumos in lumea iluzorului. E mai reconfortant in lumea autoamagirii. E lumea in care sunt „cineva”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s