Determinări ale autominţirii şi autoiluzionării

Minciuna de sine alimenteaza sensul vietii si apare ca un antidot la previziunile deprimante pe care omul, vrand-nevrand, le face. Prin minciunile „vitale” se neaga realitatea bolii sau a mortii, se cultiva sentimentele sperantei si increderii, se depasesc piedicile implacabile care marcheaza fiinta umana. Minciuna vitala este o forma ocolita de acceptare a vietii asa cum este, o „impacare” tergiversata cu propria conditie, o luare in stapanire taraganata a propriei evolutii si deveniri, o fata bizara a acceptarii constiintei limitelor.

Ca fiinte limitate nu ne raliem usor adevarului. Cand acesta nu ne convine, ne solidarizam mai ales cu inselaciunile si iluziile. „Suntem oare pregatiti sa recunoastem toate consecintele adevarului?” – se intreba S. Kierkegaard iar intrebarea lui starneste frisoane pe care, bineinteles, nu le recunostem. Aceasta fiind situatia, nu ne ramane decat sa ni se administreze adevarul in mod treptat, complementat cu o doza chibzuita de… minciuna. Cand nu accepti (sau nu ti se da) totul dintr-o data, vei pasi smerit pe urmele adevarului escortat de fantosele minciunii.

Alaturi de mintirea altuia trebuie invocata nu mai putin frecvent mintirea de sine. Automintirea, autoiluzionarea, inselarea de sine par, la o prima privire, conduite paradoxale, chiar absurde. Se stie ca in cazul mintirii altuia se presupun urmatoarele premise:

  • subiectul care minte cunoaste foarte bine realitatea pe care isi propune sa o ascunda;
  • agentul mincinos are intentia explicita de a-si pacali interlocutorul, adica de a-i induce acestuia o reprezentare care sa-l determine sa actioneze intr-un anumit fel;
  • agentul mincinos si pacientul amagit sunt doua persoane distincte, cu profiluri caracteriale si interese diferite. Continuă lectura