Comportamentul religios greşit – Caracterul depresiv

Un neurolog mi-a spus candva ca ii recunoaste aproape imediat pe bunii “catolici” printre pacientii sai. Acestia ar suferi mai frecvent de depresii, deoarece sunt mereu crispati de dorinta de a atinge perfectiunea. Inclin sa ii dau dreptate colegului meu. Orice efort de a deveni, prin forte proprii, sfant, duce la resemnare sau depresie. Este vorba, in primul rand, de refularea unor sentimente elementare cum sunt mania, frica, vinovatia, tristetea, a caror manifestare suferindul nu si-o ingaduie. El crede ca asemenea sentimente, ca si nevoile sexuale, sunt ceva rau si trebuie tinute in frau! Este insa, mai degraba, o suprimare ce se petrece in numele Domnului. Acolo unde lipseste expresia uni impresii se instaleaza depresia, adica atunci cand cineva nu-si articuleaza sentimentele si nevoile se ajunge de-a dreptul la suprimarea lor. Aceasta insa nu din dorinta lui Dumnezeu.

Concret: refularea dorintelor puternice de catre oamenii depresivi duce, si in domeniul religios, la pierderea originalitatii si a capacitatea de a-si dezvolta personalitatea. Un comportament de victima, de autosacrificiu ascunde, nu arareori, teama de a infrunta viata; omul s-ar putea face, cu aceasta ocazie, vinovat. Si deoarece oamenii depresivi se tem de vinovatie, ei fac tot ce le pretind ceilalti. Astfel ei se fac vinovati de faptul ca nu-si traiesc propria viata. Iar pana la urma se intampla sa dea frau liber agresivitatii acumulate impotriva propriei persoane, ajungand, in cazurile cele mai grave, sa se sinucida, adica sa se dezica de viata ce le-a fost daruita. Crestinul sanatos a invatat sa se apere si sa se confrunte cu propriile sale defecte.

El cunoaste indurarea lui Dumnezeu si stie ca Acesta ii va ierta toate greselile si scaparile indata ce se va cai [pocainta autentica]. Omul dominat de teama si nesigur de propria sa valoare nu poate crede ca Dumnezeu si oamenii il accepta asa cum este. El vrea sa se sacrifice tot mai mult, sa fie mereu mai bun si mai adaptat pentru a castiga dragostea semenilor. Dar celui care s-a prins intr-o asemenea lupta pentru recunoastere, pentru justificarea vietii sale, abia daca-i mai ramane energie pentru viata propriu-zisa. Cel care se face mereu mic va ajunge, fara sa-si dea seama, sa le pretinda celor din jur o rasplata. Iar daca aceasta nu-i va fi oferita, va interpreta gestul ca pe o confirmare a faptului ca este respins.

“Nu pot trai fara tine!”, ii spune el partenerului sau. O asemenea fire iubeste insa numai fiindca are nevoie de celalalt pentru a supravietui. Cat de mare trebuie sa fie atunci teama de a fi respins de Dumnezeu cand omul se face intr-adevar vinovat? Iar daca se va intampla apoi sa mai aiba parte si de lovituri ale sortii, acestea vor fi cu siguranta interpretate gresit drept pedeapsa divina. “Pe buna dreptate mi s-a intamplat asa ceva, nici nu meritam altceva”, ii auzi spunand in asemenea situatii pe cei care vor sa-si converteasca sentimentele de vinovatie in (auto)pedeapsa. Ei nu cauta greselile decat la ei insisi si sunt mereu preocupati de propria lor persoana; in afara de asta, drept urmare a faptului ca au fost iubiti insuficient sau excesiv de parinti, se mai intampla si ca ei sa nu cunoasca sentimentul recunostintei. Recunostinta este un mare scut impotriva depresiilor, cu exceptia depresiilor cu implicatii organice.

Depresia are multe aspecte: ea se poate manifesta printr-un du-te vino fara rost si vaicareli nesfarsite (depresie agitata), printr-o cadere fireasca a starii de spirit in urma unui eveniment deosebit de dureros (depresie reactiva), prin lipsa de autonomie si nevoia acuta de a gasi protectie, incurajare si afectiune (depresie nevrotica). Ea se poate converti in tot felul de afectiuni fizice legate de un autocontrol ipohondric permanent (depresie somatizata) sau poate fi urmarea unui dezechilibru hormonal cauzat de sarcina, nastere sau menopauza (depresie hormonala). Si, in fine, ea se intalneste adesea la oamenii epuizati, storsi de munca (depresie de epuizare sau sindromul burn-out), sau se ascunde in spatele unei masti surazatoare, chiar exagerat de vesele (depresie mascata sau ascunsa). Pasivitatea cronica insotita de o paralizie sentimentala este pusa adesea, atunci cand nu-si gaseste o explicatie organica, pe seama unei depresii endogene. Simptomele pot fi insa inselatoare, si atunci diagnosticul nu este de nici un folos. In spatele multora din aceste forme se ascunde un sentiment cronic de neajutorare, intretinut adesea cu succes de “ajutorul” rudelor si al prietenilor.Caci adevaratul ajutor ar consta in a-l lasa pe pacient sa-si asume luarea unor hotarari inevitabile, cu toate riscurile ce le insotesc. El trebuie sa devina constient si de faptul ca are dreptul sa fie bolnav. Apelurile la vointa nu sunt de nici un folos. Spunandu-i unui asemenea om cuvinte incurajatoare despre indurarea lui Dumnezeu nu faci decat sa-i interzici propia-i simtire. In schimb orice incurajare si orice manifestare a increderii pot fi de ajutor. Acest proces indelungat, insotit de medicatie, poate fi accelerat si prin preluarea de catre bolnav a unor mici indatoriri sau obligatii si prin obtinerea unor succese repetate. Ma refer acum la depresiile nevrotice, extrem de raspandite. Pacientul trebuie sa se convinga ca nu imprejurarile, nu ceilalti sunt vinovati de starea lui jalnica. vinovat este el, cel care isi traieste depresia, si nu cei care il oropsesc. El este demn de iubire si de viata nu fiindca face ceva anume, ci fiindca Dumnezeu l-a creat ca om liber si daruit cu calitati. De aceea este de mare ajutor sa-i fie incurajate talentele si preocuparile (la care a renuntat), sa intre in contact cu alti oameni, chiar daca “habar n-are despre ce sa vorbeasca cu ei”.

In afara de toate acestea, mai exista in domeniul vietii spirituale o stare de “eclipsa sufleteasca”, denumita si uscaciune sufleteasca, ce nu trebuie confundata cu depresia, dar care se manifesta, aparent, prin aceleasi simptome. Intervin si in aceste cazuri ganduri de sinucidere, incapacitatea de a se ruga sau de a plange, sentimente de disperare si parasire. Dumnezeu, Care nu trateaza pe nimeni cu raul, le hotareste asemenea perioade celor ce-I sunt deosebit de aproape. Aceasta s-ar putea exprima in felul urmator: cu cat mai aproape va fi cineva de Dumnezeu, cu atat va fi mai orbit de lumina Lui. Ignatius de Loyola numeste cele trei motive pentru care un crestin trece prin asemenea perioade de intuneric:

  1. Pentru a-si dovedi credinta fata de Dumnezeu. Cat de mult timp vom continua, cuprinsi fiind de sentimentul ca suntem parasiti, sa-L slavim pe Domnul si sa ne incredem in El?
  2. Pentru a ne demonstra ca nu de noi depinde sa incercam sentimente pioase, sa traim o dragoste intensa sau sa varsam lacrimi: toate acestea sunt de la Dumnezeu.
  3. Sa ne deschida ochii asupra anumitor pacate care Ii stirbesc dragostea.

In unele cazuri uscaciunea este provocata de insuficienta hranei sufletesti, fapt pentru care omul este el insusi de vina.

Din discutiile cu pacientii reiese cu claritate cat de limitat isi percep oamenii depresivi credinta. Notiuni biblice precum “sa intorci si celalalt obraz”, “cel ce se injoseste va fi inaltat” sau “cel ce Ma va urma isi ia singur crucea asupra-si” le sunt bine cunoscute. In schimb se pare ca n-au auzit niciodata de necesitatea unor confruntari (Matei 18:15), de loialitate (Luca 17:3), de bunatate fata de tine insuti si de obligatia de a-ti spori talentul (Matei 25:14). Daca educatia crestina ar fi mai putin ingusta, daca ne-ar chema doar la respectarea unilaterala a unor sentinte biblice, ci ar propovadui (si ar manifesta) o mai mare incredere in marinimia Domnului, clinicile si cabinetele psihiatrice n-ar fi atat de aglomerate.

Eu sunt convins ca multi crestini sunt imaturi: ei cauta in atasamentele lor infantile acea dragoste si confirmare pe care spera sa le obtina prin supunere, prin renuntarea la confruntari si prin inhibarea agresivitatii. Legatura lor cu Dumnezeu este la fel de putin multumitoare ca si cea cu semenii lor; ei sufera din cauza imaginii unui Dumnezeu imprevizibil si amenintator, care a fost sadita in ei de cei ce i-au educat.

Dumnezeu este altfe, de Jorg Muller

Anunțuri

14 gânduri despre „Comportamentul religios greşit – Caracterul depresiv

    • Am avut un moment de rătăcire în viață când am încercat să mă sinucid.
      O soră medicală creștină m-a îndrumat spre biserică.
      Am cunoscut acolo un anturaj respectuos,prietenie,dragostea lui Dumnezeu.
      După câteva zile de la ieșirea din spital și de la mersul la biserică am aruncat medicamentele.
      Aveam nevoie de dragoste,prietenie.
      Puteam iar să râd.

  1. Se preconizeaza ca, in viitorul apropiat, medicamentatia sa rezolve majoritatea problemelor psihice grave.

    Psihofarmacologia are deja un cuvant greu de spus in tratamentul dereglarilor psihice.

    Combinatia psihofarmacologie si psihoterapie este insa mult mai eficace decat ori una, ori alta (in cazul tulburarilor grave).

    Pentru cei aflati la granita dizarmoniei, dar si pentru cei sanatosi, cuvantul este instrumentul eficace.

    Poate de aceea Logosul S-a facut trup. Ca sa ne patrunda terapeutic, definitiv. Prin cuvantul adevarului… ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant…

    • Am povestit nu demult cu un psihiatru Clujean, care imi spunea ca toate medicamentele pe care le prescriu diminueaza radical(unele treptat, altele brusc) capacitati ca memoria, dar in special agilitate intelectuala(viteza de raspuns), in schimb creaza o stare de calm temporar. Pe de alta parte cele mai multe medicamente de acest fel au efecte secundare grave legat de functiile erectile, libidou.

      Sigur efectele secundare sunt pe cat se poate de putin mediatizate, tocmai pentru a nu indeparta complet pacientii.

      Pe de alta parte psihologia(ne-crestina) si psihiatria nu iau in considerare tulburari cauzate de factori externi cum ar fi cei de ordin spiritual. Ca si crestini stim ca suntem implicati intr-un razboi invizibil, care de multe ori poate afecta foarte grav comportamentul cotidian, lucru care nu se poate remedia prin metode psihofarmacologice.

      Sigur nu se pot nega rezultatele psihiatriei, in schimb nu este o solutie forte.

      • Tratamentul psihofarmacologic este foarte bun in cazurile grave (psihotice). Sunt total de acord cu tratamentul provenit din studiile stiintifice serioase (psihofarmacologie, psihoterapie). El se opune metodelor nestiintifice (alternative) gen : astrologie, ocultism, yoga, tarot s.a.m.d.

        In domenul academic al psihopatologiei se accepta doar tratamentul validat stiintific.
        Daca ma intrebi pe mine personal tu imi sti parerea, in calitate de crestin.

        Iti doresc impliniri pe toate planurile si multumesc de vizita.

  2. care este adevarata religie,in toate religiile interpreteaza scriptura in moduri diferite,sunt derutat is la un institut baptist,si eu sunt penticostal,si doctrina lor este complet diferita nu inteleg nu stiu ce cale sa o iau is derutat!!!!!!!!!!!!!!!

    • Cultele pe care le-ai amintit (baptist, penticostal) apartin religiei crestine (fac parte din crestinism, asa cum fac parte si bisericile ortodoxa, catolica). Baptistii si penticostalii nu au diferente in ceea ce priveste centrul credintei crestine – Isus Hristos – deci nu vad unde anume doctrina lor este complet diferita. Inainte sa iei orice decizie in ce priveste pe ce cale sa o apuci, mi-as permite sa-ti recomand cartea „Crestinismul redus la esente” de C. S. Lewis.

  3. Fiind vorba de tipare subconstiente dobandite de-alungul vietii/copilarie si adancite pe parcurs, cum ti se pare hipnoza ca si metoda terapeutica din punct de vedere crestin si desigur care crezi ca ar fi eficienta unui astfel de procedeu?

    • Sincer sa fiu, nu am studiat suficient acest domeniu al terapiei. Se pare ca la pacientii care nu au un grad mare de sugestibilitate hipnoza nu functioneaza. Cei care au o atitudine suspicioasa privitoare la hipnoza nu pot beneficia de ea, ca forma de tratament. Pe de alta parte se pare ca prin intermediul hipnozei se apeleaza informatii care sunt la extremitatile constientului, adica, de exemplu, obiecte pe care nu le-am perceput constient in toata complexitatea lor, neinteresand in acel moment. De exemplu, am vazut un documentar pe Discovery – ceva de genul dosarele FBI – care prezenta actiunea de prindere a unui criminal in serie. Un anchetator era si psiholog. Folosea hipnoza in scopul aflarii unor detalii pe care martorul nu le detinea/cunostea in stare de constienta (stare vigila). Anchetatorul nostru a aflat in felul acesta, de la mai multi martori, ca in zona in care se afla criminalul se gasea mereu un microbuz de culoare portocalie. Ei bine, acest amanunt a fost esential in prinderea criminalului.

      E posibil ca un amanunt din acesta sa tina „prizonier” intr-o stare deplorabila o persoana, timp de zeci de ani, fara ca cineva sa-i poata veni in ajutor. Sub actiunea hipnozei poate fi eliberat(-a).

      Terapia crestina se realizeaza, din cate stiu eu numai in stare de constienta. Deci ar fi exclusa hipnoza.

    • Uite ce spune doctorul Teodor Vasile intr-un fragment din teza sa de doctorat „ABORDAREA HOLISTICĂ INTEGRATIVĂ A TEHNICILOR PSIHOTERAPEUTICE ŞI A MEDICINII ALTERNATIVE-COMPLEMENTARE ÎN TERAPIA AFECŢIUNILOR DEGENERATIVE SOMATICE GRAVE”:
      Dr. Leslie Walker: Rolul încrederii în tratamentul cancerului
      Piesa finală a puzzle-ului a apărut mai recent, prin prof. Leslie Walker din Marea Britanie, care a lucrat peste 20 de ani pe legătura dintre minte şi trup şi pe îmbunătăţirea şanselor de supravieţuire ale femeilor cu cancer la sân. Studiul său recent a arătat o uluitoare creştere, cu 17,5%, a ratei de supravieţuire la 13 ani după tratament, în cazul femeilor cărora li s-au predat tehnici de relaxare şi cărora, prin hipnoză, le-a fost indusă ideea că se pot vindeca prin chimioterapie. În aceste cazuri, efectul tratamentului în sine era de 15%, deci efectul spiritului a fost mai puternic decât cel al medicinei! Cel mai interesant lucru este că femeile care au obţinut această creştere uriaşă a ratei de supravieţuire erau acelea pe care Walker le numea „femei prea amabile”. Descrierea medicală era „femei cu un nivel înalt al conformismului social”, care aveau tendinţa să aibă grijă de toată lumea şi să-şi pună propriile sentimente pe locul doi. El a descoperit de asemenea o creştere a funcţiei imunitare după relaxare şi terapie prin hipnoză, deci se dovedeşte din nou caracterul vital al convingerii pozitive în tratament şi vindecare.
      Prin urmare:
      • Este vitală utilizarea vizualizării, afirmaţiei şi terapiei prin hipnoză pentru a se genera încredere în tratamente şi în capacitatea acestora de a vindeca;
      • Este importantă identificarea persoanelor orientate prea mult spre ceilalţi, pentru a le ajuta să înveţe cum să se plaseze pe locul întâi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s