Când Dumnezeu îşi cheama copilul acasă se întâmplă ceva ciudat. Cei care rămân, deja mistuiţi de dor sunt plini de jale, durere adâncă. În cer în schimb, e sărbătoare. Aşa ne spune Biblia. Cu toate căsărbătoarea cerească e „în plină desfăşurare”, Dumnezeul „oricărei mângâieri” ia parte şi la bucurie, dar şi la tristeţea celor rămaşi. În acelaşi timp e şi cu cei ce se bucură, dar şi cu cei ce plâng.

Avem un Dumnezeu căruia îi pasă. El nu spune că nu trebuie să plângem, în condiţiile în care sărbătoreşte cu cel „venit” acasă. El ia parte la evenimentele tuturor copiilor Săi. Avem un Dumnezeu plin de îndurare. El ne susţine în orice situaţie dificilă prin care trecem, plânge cu noi atunci când suferim, iar la urmă avem parte de sărbătoarea sfinţilor în lumină.

Noi plângem poate doar la situaţiile grele, dureroase pentru noi. Dumnezeu plânge pentru necazurile întregii omeniri.

Va fi însă şi vremea eterna a dispariţiei lacrimii…

„El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4)

Anunțuri