Există un plan

Suferința lui Iov nu se reduce la buba sa. Durerea pentru el este un ciclu chinuitor de rememorări ale atacurilor sabeenilor, loviturile ca de fulger ale focului lui Dumnezeu, tâlhăria cetelor de haldeeni, iar, în cele din urmă, dezastrul provocat de un vânt mare, ucigaș. Rând pe rând s-au dus turmele de boi și măgărițe, oile și cămilele, împreună cu slujitorii ce aveau grijă de ele, iar într-un final, fii și fiicele sale. Este tulburător de greu să trăiești o astfel de durere și să nu înnebunești. Dumnezeu a dat pe mâna Satanei viețile animalelor, slujitorilor și copiilor lui Iov. Iar cel rău a ucis. Nu trebuie să fim ridicoli să spunem că nu Dumnezeu a făcut răul. Dumnezeu știa ce are de gând să facă diavolul. Și a fost de acord. Este o convenție între două părți. Cei care au murit nici nu au fost înștiințați de acest consimțământ. Este chiar posibil ca victimele, înainte de moarte, să fii strigat, cu disperare, la Dumnezeu, pentru ajutor. Vă imaginați ironia sorții? Nici o șansă de supraviețuire. Deci, să nu fim ridicoli. Dumnezeu le-a pecetluit soarta pământească.

Când buba l-a scurs de orice vlagă, Iov sub imperiul atacurilor dezlănțuite ale celui rău și sub ploaia fără sfârșit a cicălelii nevestei, bleastămă ziua în care s-a născut. Conținutul acestui blestem din cartea Iov (capitolul 3) este fascinant. Merită lecturat de mai multe ori, deoarece, atunci când Dumnezeu i se arată, răspunde la mare parte din subiectele acestui blestem. Cu toată durerea sa, Iov nu bleastămă pe Dumnezeu. Acesta este examenul câștigat de Iov.

Acum, lucrul cel mai important pentru noi, cei care trecem prin suferințe. Dumnezeu are un scop: „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii și a zis: «Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?»” Apoi urmează o lecție de creație fără egal în Scripătură. Totul conceput și adus la viață de o Minte fără egal și fără cusur. De o Inteligență și de o Înțelepciune fără seamăn. Iov recunoaște că Dumnezeu, în toată splendoarea Sa îl face să se simtă extrem de umil și-l apucă scârba față de sine. Nu acesta a fost scopul Creatorului. Ci să-l facă conștient pe Iov și pe toți urmașii lui că în spatele suferinței este un plan măreț. Evident, din interiorul furtunii, numai de măreția vreunui plan extraordinar nu ne arde nouă. Dar chiar și din mijlocul tunetelor și fulgerelor putem auzi vocea lui Dumnezeu: totul se află sub control. La final Iov spune: „Știu ca tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. Cum Doamne, Tu care poți TOTUL, mă lași în soarta celui rău? Niciodată! „Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început. Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. Frații, surorile și vechii prieteni ai lui Iov au venit toți să-l vadă, și au mâncat cu el la masă. L-au plâns și l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, și fiecare i-a dat un chesita și un inel de aur”. Dar ce se întâmplă cu ceialți copii ai săi? Dumnezeu este veșnic, iar veșnicia este pentru copiii Săi. Iov, se va fi întâlnit la sărbătoare, în cerul minunat al Creatorului, într-o perfectă reuniune de familie. O veșnicie de bucurii într-un loc unde lacrima și plânsul nu au ce căuta.

Putere de reacție

Noi nu mai suntem proprietatea păcatului, iar acesta nu mai are autoritate asupra noastră. Cu alte cuvinte, păcatul nu mai are drept (sau putere legală) de a impune cuiva ascultare, deoarece nu-i mai aparținem. Iar noi nu-i mai suntem datori, adică păcatul nu are dreptul de a pretinde persoanelor, care îi sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. Termenii de aici sunt juridici, bazați pe jertfa lui Christos, pentru noi.

Însă, tot așa cum ordinul judecătoresc de protecție, eliberat atunci când soția își reclamă soțul abuzator, limitează agresorului dreptul de folosință a locuinței; obligă agresorul la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; interzice orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima; etc., totuși, nu încarcerează agresorul, decât atunci când acesta încalcă acele măsuri/obligaţii/interdicţii.

Agresorul, într-un acces de furie poate să încalce ordinul judecătoresc și să-i agreseze pe cei ce dețin ordinul de protecție. Tot astfel, păcatul, ademenește (pofte) sau obligă (patimi – caracter de dependență) persoana să comită lucrul de care a fost eliberat.

Față de un ordin de protecție judecătoresc, pământesc, viața cea nouă deține măsuri, intervenții de natură spirituală, împotriva influenței păcatului. Ea nu dă ordine păcatului agresor, ci ne oferă nouă putere de reacție. O identitate nouă („în Christos”) și o natură nouă („în Duhul”), cu toate trăsăturile sale: gândire nouă, care are ca efect o nouă energie (viață) și pace. Relații noi, suportive, mijloacele harului, în toată splendoarea lor. Toate acestea și multe altele, provenite din lucrarea de ispășire a lui Christos, eliberatorul nostru de fapt.

Eu, prieten sau dușman față de mine, în raport cu sentimentul de vinovăție

Mic eseu despre Conștiința morală și vină

Vinovăția este un sentiment cognitiv. Face parte din arsenalul Conștiinței Morale. Aceasta este o instanță interioară pe care o dețin toate ființele umane. Și psihopatul resimte vina, chiar dacă nu o poate trăi autentic, fiindcă e un mare complexat. „De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat este incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni” – Andrada Ilisan.

Așadar, toți avem conștiință morală. A deprinde tehnici psihologice prin care să anesteziem acutul sentiment de vinovăție înseamnă, mai mult sau mai puțin, să devenim complexați. De fapt, sentimentul de vinovăție oferă, dincolo de straturile superficiale ale conștientului, informații autentice, de mare valoare, despre noi înșine. Ce elemente morale am inserat în conștiință, mediul în care am crescut (familia de origine), mediul în care m-am dezvoltat, separat de familia de origine – grupul de referință, starea emoțională (labilitate versus inteligență emoțională), filozofia sistemului (umanitate, religie, etc), sistemul rațional ce susține (fundamentează, argumentează) valorile morale.

Când apare sentimentul de vinovăție, prima reacție este aceea de rejectare, deoarece simțim acut, în mod dureros, regretul, remușcarea. Cu toate acestea, vina nu dispare, își face simțită și mai puternic prezența. Singura modalitate de rezolvare constă în reparația prejudiciului și revenirea la valorile morale încălcate.
Devenim proprii noștri dușmani atunci când apelăm la diverse subterfugii, ca să scăpăm de vină. Devenim aliați cu noi înșine atunci când dorim să înțelegem ce se întâmplă. Cu precădere în cabinetul psihoterapeutului descoperim propriile vulnerabilități, complexe, vocea părinților, vocea comunității religioase, societatea. Descoperim structura personalității noastre, cu precădere cea afectivă. De asemenea, validitatea sau invaliditatea unor elemente morale. De exemplu, cineva a fost învățat să ajute oamenii în suferință. Dacă nu ajută pe cineva, se simte tare inadecvat. Cumva, putem lucra la acest element din conștiință: ajutorarea celor suferinzi. Putem completa propoziția sau fraza ajutorării cu un element de bun simt: „după posibilități”. Nimeni nu poate ajuta toată populația suferindă. De asemenea, este de ajutor dacă descoperim că pacientul dorește să ajute pe TOATĂ lumea. De ce simte această nevoie? De ce este o catastrofă dacă nu poate ajuta un singur suferind? Ce spune asta despre felul în care se vede pe sine însuși?

Un alt element moral poate fi „Dacă gândesc imoral, sunt irecuperabil”. Această vinovăție este una total inadecvată și irațională. Observăm că este un deziderat profund subiectiv, ceva ce aparține doar subiectului. Pe lângă intervenția de ordin suportiv-emoțional este clar că trebuie să restructurăm profund această „dogmă” (credință irațională) a pacientului. Niciun om nu este scutit de gânduri parazite. Faptul că mintea mea reprezintă terenul de aterizare a diverselor gânduri nu mă face o persoană condamnabilă. Important este să învăț să le gestionez (și orice gând faceți-l rob ascultării de Christos). Iar dacă se întâmplă să fiu furat de vreun scenariu mental ce are la bază un gând inacceptabil, să înțeleg valoarea Ispășirii și valoarea mea ca ființă umană în ochii lui Dumnezeu. Identitatea în Christos reprezintă baza dezvoltării armonioase.

Comorbidități

Există un raționament ilogic legat de pacienții cu comorbidități. Dacă o persoană este infectată cu SARS-CoV-2 și, din nefericire, decedează, de vină nu este virusul, ci celelalte afecțiuni cronice sau mixte (acute și cronice). Haideți să privim următoarea scenă. Un pensionar, vai mama lui, cu diabet, astm bronșic, reumatism, tensiune arterială și câte și mai câte, merge preocupat, la magazinul de pe colț, ca să-și cumpere ceva alimente și medicamente. La un moment dat, un tânăr tuciuriu, agață cu putere sacoșa bătrânului, dorind să și-o însușească. Numai că moșulețul nostru are toarta sacoșei încolăcită de două ori pe antebraț. Neputând să ia sacoșa, în care tîlharul spera să găsească niscaiva bani, îl doboară pe bietul om la pământ și fuge. Trist, însă victima își dă sfârșitul obștesc. Poliția îl prinde pe nemeric și-l dă pe mâna justiției. Cazul este mediatizat, mass-media vuiește și apar demonstrații de amploare. Ni se pare ciudat sau nu, judecătorul îl eliberează pe agresor incriminând „comorbiditățile”. În motivarea sentinței citim următoarele: „Victima a suferit o dezechilibrare ușoară căreia i-ar fi supraviețuit și un copil. Din păcate, bolile, de care suferea victima, l-au fragilizat. Acuzatul este absolvit de orice vină”.

Frica în viața lui Iacov

Frică, fobie, anxietate, atac de panică

TOATĂ viața lui Iacov a fost dominată de frică. A cumpărat dreptul de întâi născut de la Esau, fratele său cel mare și i-a furat binecuvântarea, dată de tatăl său Isaac, prin vicleșug. Cum să nu-ți fie frică, atunci când ești amenințat cu moartea de fratele cel mare? A fugit la Padan-Aram, în casa lui Laban. În drumul său spre Haram, într-un loc de popas, a avut un vis în care îngerii lui Dumnezeu coborau și se suiau pe oscară până la cer. În vis Dumnezeu Însuși îl binecuvântează și-i promite că va fi cu el. O altă frică l-a cuprins pe Iacov, de Dumnezeu. Ajuns la Laban a experimentat pe propria piele ce înseamnă să fii înșelat (de zece ori). S-a îmbogățit iar Laban a prins ură pe el. Fața lui s-a posomorât. Era timpul să plece, nu mai era dorit. Dumnezeu îi spune să se întoarcă în țara părinților săi. Iacov a înșelat pe Laban fugind pe ascuns. Motivul său era simplu: „Mi-era frică gândindu-mă că poate îmi vei lua înapoi cu forța fiicele tale”. Laban dorea să-l omoare pe Iacov, dar Dumnezeu i-a transmis un mesaj scurt dar ferm: „Ferește-te să spui ceva lui Iacov, nici de bine, nici de rău”. Mărturia lui Iacov este fascinantă: „Dacă n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea [teama de răzbunare] și munca mâinilor mele și ieri noapte a rostit judecata”.

De data aceasta spaima îl cuprinde pe Iacov la auzul veștii despre venirea lui Esau cu 400 de oameni, în întâmpinarea sa. „Scapă-mă [Doamne], Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau. Căci mă tem de el, ca să nu vină și să mă lovească, pe mine, pe mame și pe copii.” Acțiunile sale de potolire a presupusei mânii a fratelui său arată cât de îngrozit era. De șapte ori s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui Esau, înainte ca acesta să-l îmbrățișeze și să plângă, apoi, împreună.

Durerea cea mai mare l-a lovit pe Iacov, atunci când l-a pierdut pe Iosif. Părea că durerea sa exprimă cel mai bine zicala: „de ce ți-e frică, nu scapi”. Apoi teama de a nu-l pierde pe Beniamin a devenit insuportabilă. Nu dorea să-l lase în Egipt. În cele din urmă nu a avut încotro. La final, Dumnezeu îi spune lui Iacov, față de temerea pe care acesta o avea: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te cobori în Egipt, căci acolo te voi face un popor mare. Eu Însumi Mă voi coborî cu tine în Egipt și eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo; iar Iosif îți va închide ochii”.

Este foarte interesant acest aspect. Abea la finalul vieții sale Dumnezeu îl liniștește pe Iacov dându-i motive să nu se teamă: „Eu sunt și voi fi cu tine”. Învățăm din viața lui Avraam un lucru extraordinar: slăbiciunile noastre (ca structură de personalitate) nu au puterea să ne despartă de Dumnezeul și Mântuitorul nostru, demonstrând astfel autenticitatea credinței personale. A avea frică într-o situație periculoasă, nu înseamnă a avea necredință în Dumnezeu, lucru demonstrat pe deplin de prezența lui Dumnezeu în viața lui Iacov. Cu toate că a fugit de frica lui Laban, Dumnezeu ia măsuri de siguranță, protejându-l pe Iacov. Nu se înfățișează dezamăgit și nervos (asta doar noi o facem, luând locul Său) înaintea lui Iacov, reproșându-i „lipsa de credință”. Nu are nici o legătură. Ceea ce trebuie să învețe pastorii, predicatorii, profesorii de teologie și cei implicați în orice formă de suport creștin este aducerea de suport biblic (nu de acuze) în situațiile normale în care frica își face prezența în viața copilului lui Dumnezeu. Iacov nu a scăpat de frică toată viața lui. Totuși, Dumnezeu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul celor vii. Iacov este în prezența lui Dumnezeu.

Profit sau Pierdere

Mă uit la un documentar interesant, dat pe mai multe posturi de televiziune (Discovery, Digi World etc.) despre întreprinzători. Este vorba de cumpărătorii de case. Acei oameni care licitează pentru ele, le cumpără cu un preț rezonabil, le renovează și le amenajează atât la interior cât și la exterior, apoi le vând cu un preț mai mare, în vederea obținerii unui profit substanțial. De obicei, prețul de pornire este stabilit în funcție de zona în care se găsește imobilul și de cât de aspectuos este în exterior. Cumpărătorii care licitează nu au voie să intre înăuntru. Din analiza exteriorului rezultă o estimare cu privire la interior. Uneori interiorul este acceptabil, alteori necesită mici reparații, în unele cazuri este nevoie de reparații capitale iar în altele reconfigurări serioase cu înlăturarea unor pereți, consolidări cu stâlpi, etc. Toate acestea au un cost și se reflectă direct asupra profitului. La finalul lucrării investitorul poate ieși în câștig sau în pierdere.

Estimarea interiorului prin analiza exteriorului poate fi o acțiune riscantă. Isus avea acces direct la inima omului. Știa cum este omul direct de la sursă: inima. Noi nu avem acest privilegiu, iar discernământul spiritual este din ce în ce mai rar. Cum este cel de lângă mine? Cum sunt eu? Exteriorul, ușor observabil, pare atractiv. Cu atât mai mult cu cât persoana în cauză este implicată în păstorire, leadership, Școală Duminicală, predicare, trainig spiritual etc. Calități observabile sunt: bunătate, manifestarea iubirii, acțiuni caritabile, consiliere, îndrumare biblică etc. Noi înșine putem primi din exterior păreri despre sine. De exemplu, o soră în Domnul, îmi spune că sunt un om deosebit, doar pentru timbrul vocii mele, așa cum se aude la telefon. Altul, căruia i-am contestat pseudo-lucrarea și metodele, mă acuză în fel și chip. Aceste evaluări bazate pe exterior le trăim cu toții. Un îndrumar cu privire la sursa acțiunilor noastre ne este de folos în cunoașterea de sine și cunoașterea altora. Deoarce numim dragoste agape ceea ce poate fi cu totul și cu totul altceva; acțiuni de binefacere care să ascundă motive nescripturale; nevoia de păstorire și predicare să fie un mecanism defensiv eșuat. Despre trăsături și acțiuni „spirituale” vorbim, ca mecanisme defensive mai jos.

Reacția Inversă
O descriem ca adoptarea unei convingeri sau reacții opuse celei inițiale, deoarece este indezirabilă (de nedorit sub aspect moral, emoțional) și ar genera anxietate. În mod concret aceasta poate să însemne că o persoană care are prejudecăți față de o etnie se manifestă extrem de prietenos cu reprezentanții respectivei etnii. Mama unui copil nedorit se comportă cu acesta extrem de protectiv și tandru. Fratele sau sora din biserică, atunci când te vede, verbalizează zgomotos iubirea sa față de tine, la un nivel sensibil mai mare decât îl exprimă față de ceilalți. Evident, nu sunteți nici prieteni, nici în relații apropiate și vă vedeți doar la sfârșitul serviciului divin. Dar vă iubește decibelic mai mult decât pe toți ceilalți.

Proiecția
Aceasta este atribuirea propriilor dorințe sau trăsături negative unei alte persoane. Uneori este ușor de sesizat acest mecanism. De exemplu, o persoană care nu a reușit să își argumenteze punctul de vedere susține că interlocutorul său este prost. Într-o altă situație, o femeie care tocmai s-a despărțit de partenerul său susține că vina pentru eșecul cuplului este în întregime a acestuia. Predicatorul al cărui mesaj este predominant cu și despre păcat, acuză păcatele auditoriului, arătând lui Dumnezeu că el este impotriva păcatului din viața sa. Oamenii care prezintă doar o față a lucrurilor, nu au trăit și alte experiențe care să-i impacteze. Dacă ar fi fericiți, nu ar mai da în alții, condamnându-i pentru robia din viața sa.

Sublimarea
Aici vorbim despre manifestarea dorințelor inacceptabile într-o manieră acceptabilă social. Vedem sublimarea la persoanele care își manifestă impulsurile agresive practicând sporturi violente. Este un pastor predicator pe care-l văd pe internet. Sublimare scrie în toate cuvintele acuzatoare, însoțite de o dinamică mimico-gestuală și sunete provenite din scrâșnetele dinților acționate de mușchii ca de buldog ai maxilarelor. Ochii sunt încărcați de o răutate pătrunzătoare, pumnul este alb datorită forței cu care este strâns și cuvintele sunt tăișuri nimicitoare. Este vorba de o agresivitate emoțională gravă. Sub paravanul Scripturii sunt acceptate toate upercuturile, directele și croșeul devastator.

Ele sunt mai multe, dar ideea s-a prins deja. Camuflați de un exterior plăcut, atractiv putem să punem în scenă propriile noastre tendințe naturale. Dar interiorul fiecăruia va fi dat pe față: „Iar dacă cineva construieşte, pe această temelie, aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dezvăluită, pentru că Ziua aceea o va face cunoscută, deoarece va fi descoperită prin foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” – 1 Corinteni 3:12-13. Vom avea profit sau pierdere, faliment.

Gândurile Automate

Mintea este terenul unde se duc luptele devenirii sau ale căderilor noastre. Scriptura ne spune să fim transformați prin înnoirea minții noastre și să facem rob ascultării de Christos orice gând; să răsturnăm orice întăritură mentală ce ne face robi unei vieți falimentare. Nu doar simbolurile mentale (imagini, cuvinte, reprezentări) evidente ale păcatelor sunt întărituri, ci chiar modalități de gândire defectuoasă, pe care nu le sesizăm, datorită modului automat în care acestea se declanșează. Mai jos lista cu aceste gânduri automate:

1. Gândirea de tip totul sau nimic/ gândirea în alb-negru
Aceast mod de gândire presupune o perspectivă în alb-negru asupra lucrurilor (în termeni extremi). Aceasta înseamnă că situaţiile sau circumstanţele sunt interpretate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative. Nu există cale de mijloc. Exemplu: “Viaţa mea a fost minunată înainte să fiu diagnosticat cu depresie, dar acum nu mai aştept nimic.”

2. Suprageneralizarea
Acest tip de gândire presupune acordarea unei importanţe exagerate unei singure experienţe negative, până la un punct în care acea experienţă negativă este interpretată ca un semn pentru un şir nesfârşit de evenimente negative care vor surveni în viitorul apropiat. Exempu: “Dacă ieri m-am simţit obosit, cu siguranţă mă voi simţi obosit pe tot parcursul tratamentului şi probabil şi după aceea”.

3. Filtrul mental
Acest tip de gândire presupune alegerea unui singur detaliu negativ dintr-o experienţă negativă trecută şi apoi insistarea pe această caracteristică. Cu alte cuvinte, ignori contextul general şi „filtrezi” orice alt aspect pozitiv al evenimentului. Exemplu: “Mă tem să nu fiu nevoit(ă) să merg la spital. Deşi îmi face plăcere să socializez cu alţi pacienţi depresivi şi chiar dacă asistentele sunt atât de drăguţe şi amabile, nu-mi place să fiu tratat(ă) în spital”.

4. Citirea minţii
Această eroare se referă la pretenţia de a şti ce gândesc şi simt ceilalţi oameni, precum şi motivul pentru care aceştia se comportă ca atare chiar fără a-i întreba. Exemplu: “Ştiu că familia şi prietenii mei mă consideră inutil, acum că am depresie”.

5. Catastrofarea – Amplificarea exagerată a evenimentelor
Această eroare de gândire implică exagerarea importanţei lucrurilor, în special a situaţiilor negative. Se face un mare caz dintr-o singură experienţă negativă. Exemplu: “M-am simţit oribil după şedinţa de ieri. Acesta este cu siguranţă un semn că starea mea se înrăutăţeşte. Nu- mi voi reveni niciodată din accastă tulburare”.

6. Minimizarea părţilor pozitive
Eroarea aceasta implică ignorarea sau minimizarea punctelor forte ale dumneavoastră, ale altor persoane sau ale unui eveniment sau situaţie pe care aţi experimentat-o. Exemplu: “Nu-i mare lucru că am reuşit să pregătesc o masă delicioasă familiei mele aseară. La urma urmei, este responsabilitatea mea să mă asigur că familia mea este bine hrănită şi că îşi savurează masa indiferent de cât de rău mă simt eu”.

7. Personalizarea
Eroarea constă în asumarea unei responsabilităţi sau în învinuirea de sine nejustificatâ ca urmare a unei experienţe negative asupra căreia, de cele mai multe ori, nu avem control. Exemplu: Fiul meu şi-a picat examenul la matematică deoarece eu n-am avut suficient timp să-l ajut, fiind prea deprimat(ă)”.

8. Formularea de concluzii pripite
Accastă eroare se referă la luarea unei decizii sau la interpretarea unei situaţii într-o manieră negativă, pe baza unor fapte nesigure, tranzitorii sau chiar când dovezile susţin concluzia opusă: Exemplu: Sora mea nu a luat legătura cu mine de peste o săptămână. Sigur am spus ceva care a supărat-o şi acum mă evită”.

9. Raţionamentul emoţional
Această eroare implică faptul că persoana se gândeşte că ceea ce simte (despre sine, ceilalţi şi situaţiile de viaţă) reflectă starea reală a lucrurilor. Adică, gândiţi/raţionaţi pe baza emoţiilor trăite. Exemplu: Acum că urmez un tratament pentru depresie, simt că sunt o povară imensă pentru familia mea. Dacă cu simt acest lucru, cu siguranţă Ia fel simt şi partenerul şi copw mei. Cu certitudine sunt o povară pentru ei”.

10. Stilul de gândire absolutist: Afirmaţii de tip “trebuie”
Această eroare de gândire se referă la a avea păreri puternice despre cum ar trebui să se comporte ceilalţi. Când adresaţi aceste afirmaţii celorlalte persoane, tindeţi să resimţiţi emoţii negative puternice, cum ar fi furie, resentiment, frustrare şi enervare. Exemplu: ”Nu trebuie să las depresia să interfereze cu viata familia mele. De aceea, trebuie să mă asigur că stilul de viaţa al familiei nu este afectat de tratamentul meu.”

11. Etichetarea/ Etichetarea greşită
Acest tip de eroare implică o formă extremă de suprageneralizare. Tindeţi să puneţi o etichetă negativă atât dumneavoastră, cât şi celorlalţi pe baza unei experienţe negative. Exemplu (1): “Am depresie, sunt un “inadaptat” în societate”. Exemplu (2): “Vecinul meu a fost nepoliticos ieri fată de mine, este o persoană “urâcioasă””.

12. Învinuirea
Aceasta eroare implică auto-invinovăţirea pentru greşelile altora. In acelaşi timp, ceilalţi sunt acuzaţi că sunt răspunzători de necazurile şi eşecurile personale. Exemplu (1): “Nu m-aş simţi atât de obosit în timpul tratamentului dacă familia mea ar fi mai sensibilă la nevoile mele. Exemplu (2): „Fiul meu ar avea rezultate şcolare mai bune dacă eu nu aş avea depresie”.

sursa: Tratamentul depresiei prin psihoterapie cognitiv comportamentala (Daniel David)

Radio Vestea Bună (Depanare Player)

CHROME / OPERA

Google Chrome si Safari sunt browsere foarte, foarte agresive în ceea ce privește conținutul nesigur accesat. De curând și Firefox a adoptat aceeași strategie.

Din această cauză, mulți ascultători ai posturilor de radio online, se plâng că nu pot asculta transmisia postului preferat. Ascultătorii radiovesteabuna.ro nu fac excepție. De aceea, am ales pentru depanare cazul „player-ului rvb”.

La deschiderea paginii radiovesteabuna.ro accesăm playerul, dând click pe iconița (desenul) „play”, de culoare vișinie:

Se va deschide o fereastră de dimensiuni mici, care conține playerul RVB, și track-urile rulate (muzică sau producții RVB, ori de la alte stații de radio creștine). În stânga sus a ferestrei nou deschise dăm click pe lacătul zăvorât (închis):

După ce am apăsat pe lacătul din stânga sus, va apărea o listă de opțiuni ca în imaginea de mai jos. Apăsăm pe „Site settings” și se va deschide o fereastră mare cu setări multiple, doar pentru site-ul radiovestebuna.ro.

Derulăm pagina în jos, până la opțiunea „Insecure content”, de unde selectăm „Allow”, după care închidem pagina de opțiuni.

Deschidem iar playerul RVB și vom observa o mică secțiune deasupra butoanelor de control (play, stop, volum) ce conține o înștiințare de reîncărcare a ferestrei în cauză. Pur și simplu apăsăm butonul „Reload”.

Dacă nu pornește instant sunetul, ultima operațiune constă în apăsarea butonului „Play”:

FIREFOX

MICROSOFT EDGE

Asta ar trebui să fie tot. Audiție cu folos.

P.S.

A se folosi cu permisiune (continutul articolului), ori cu precizarea sursei.

Patologia fricii (2) – Neliniștile / Îngrijorările excesive

Neliniștea excesivă este sora anxietății. Ce este neliniștea? Neliniștea constituie o înlănțuire de gânduri, sub forme verbale și imaginare, încărcate de emoții negative și dificil de controlat. Ea, neliniștea, reprezintă un fenomen mental, însoțit de o stare de disperare emoțională, cum ar fi anxietatea în legătură cu un eveniment ale cărui consecințe sunt incerte.

Perspectivele neliniștii:

  • Pe de o parte, neliniștea esete privită nu ca o problemă agasantă ce revine în mintea individului, ci ca o înlănțuire de gînduri. Ea este o înlănțuire de consecințe neplăcute care gravitează în jurul unuia sau a mai multor subiecte: „Dacă mă îmbolnăvesc, nu voi putea probabil să muncesc, este posibil să nu fac față nevoilor copiilor mei, voi muri probabil…”.
  • Pe de altă parte, neliniștea presupune întotdeauna teama de consecințele negative viitoare și incerte, chiar dacă acestea apar ca urmare a unui eveniment care se desfășoară în prezent: „Sunt bolnav sau mă tem că sunt și mă îngrijorează eventualele consecințe pe care este posibil să le suport eu sau persoanele apropiate mie”. Aspectul incert al consecințelor în legătură cu care apare sentimentul de teamă este important și permite o mai bună înțelegere a factorilor care pot predispune un individ să dezvolte stări de neliniște excesive și de necontrolat.
  • În sfârșit, neliniștea este înțeleasă ca un concept cognitiv (mental) distinct de emoție. Ea este diferită de anxietate, chiar dacă cele două tulburări sunt sunt adesea prezentate simultan. Înlănțuirea consecințelor incerte, care caracterizează neliniștea, constituie un element declanșator al stărilor de teamă și anxietate, pe lângă alte reacții emoționale, fiziologice, cognitive și comportamentale.

Credințe eronate asociate stărilor de neliniște

Utilitatea neliniștilor

Persoanele care manifestă neliniști excesive își mențin ferma convingere că neliniștile lor le sunt utile în viață, deoarece le permite:

  • să controleze în manieră superstițioasă evenimentele viitoare, diminuând șansele ca ceva neplăcut să se întâmple;

  • să evite să fie dezamăgite sau să se afle în situația de a fi blamate;

  • să găsească cele mai bune mijloace de a face față unei probleme;

  • să fie motivate pentru a fi active;

  • să prezinte o caracteristică pozitivă a personalității sale.

Faptul că percep avantajele îngrijorărilor lor, îi determină pe indivizi să-și întrețină tendința de a se îngrijora. Ei sunt blocați între avantajele fals percepute ale unei atitudini de îngrijorare în legătură cu orice (de exemplu, să prevină pericolele la care sunt expuse persoanele apropiate) și dorința de a nu se gândi în mod constant la consecințele care trebuie evitate, pentru a se simți mai bine, această ultimă alegere fiind inacceptabilă, deoarece le creează impresia că nu fac nimic pentru a împiedica producerea nenorocirii.

Viziunea sistemică asupra self-ului (sinele)

Self este un cuvânt englezesc vechi care înseamnă „acelaşi”. Semnificaţia prezentă a cuvântului se referă la „calităţile esenţiale care disting o persoană sau un obiect de alte persoane sau obiecte”. Dicţionarul explicativ al limbii române îl defineşte ca fiind un termen din domeniul biologiei, „individualitatea unui organism în raport cu tot ce îl înconjoară”.

Există o serie de alte cuvinte cu semnificaţii înrudite. Individ provine din nedivizat sau nedivizabil (latină) şi se referă la „proprietatea unui lucru de a-şi păstra timp îndelungat caracterele fundamentale”. Persoană, din latinescul persona (mască utilizată în dramă, rol, parte, caracter), „fiinţă omenească”, se referă mai mult la latura noastră socială: devenim persoana care suntem în interacţiuni reciproce cu alte persoane. Personalitatea este definită de către Gregory Bateson ca fiind un „tipar coerent de obiceiuri deosebit de rezistent la schimbare”. Identitatea, provenind din latinescul idem (acelaşi), se referă la caracterele care deosebesc un individ de restul indivizilor sau „datele prin care se identifică o persoană”. Identitatea, conform definiţiilor, este cea mai apropiată ca semnificaţie de ideea self-ului.

Psihologia tradiţională, ca şi gândirea de toate zilele, presupune că self-ul este o entitate autonomă, stabilă, existentă în izolare faţă de alte self-uri şi în interacţiune cu acestea. Gândirea sistemică oferă o perspectivă alternativă. În centrul atenţiei este relaţia interpersonală, self-ul fiind văzut ca produs al acesteia. Perspectiva narativ-construcţionistă este interesată de modul în care experienţa self-ului există la nivel lingvistic, în naraţiuni. Astfel, s-au propus termenii „self dialogic”, „self narativ” şi „multi-being”, noţiuni care sugerează un self fluid, dinamic. Din punct de vedere terapeutic, această perspectivă implică un grad de optimism. Dacă self-ul se construieşte şi se menţine în dialog cu alţii, prin psihoterapie este posibilă construcţia unui self nou, preferat de client.

Diferitele perspective pot fi văzute ca fiind complementare. Valorile perspectivei tradiţionale, nonsistemice includ faptul că explică persistenţa unor tipare comportamentale individuale şi se potrivesc cu experienţa noastră despre noi înşine ca fiinţe autonome. O altă expresie des întâlnită în literatură este „utilizarea self-ului” în psihoterapie, cu referire la self-ul terapeutului. Termenul poate fi înţeles în diferite sensuri:

  • participarea terapeutului în psihoterapie, ca fiinţă umană (în plus faţă de prezenţa ca expertspecialist);
  • utilizarea sau împărtăşirea experienţelor proprii;
  • monitorizarea propriilor reacţii emoţionale la ceea ce prezintă clientul şi utilizarea acestor observaţii în cadrul terapiei.

AȘA NU

Atâta BATJOCURĂ la adresa suferindului nu am întâlnit în viața mea. Pseudocreștini sunt pretutindeni, darmite pseudoconsilierii născuți peste noapte.
Când neștiința este ridicată la rang de „voce divină”. Când versete din Scriptură sunt folosite în mod hilar. Ceea ce fac acești oameni nu este consiliere (terapie), ci îndoctrinare dezlânată. Bine că nu pot face psihoterapie, altfel ar îmbolnăvi oamenii și mai tare și ar răspunde înaintea legii.

Până când o viață amară ?

Cumva, acesta este laitmotivul Psalmului 13. Se repetă obsesiv întrebarea disperării: Până când… ? Mai durează mult nenorocirea aceasta? Chiar nu există o limită? Este normal să mă rog la Dumnezeu, să mă scoată din durerea în care mă aflu, atât de mult, încât să ajung la concluzia că EL m-a uitat? Ba mai mult, să ajung să cred că mă evită? „Până când Îți vei ascunde fața de mine?” Sigur, Doamne, Tu nu ai dificultăți în respirație și nu ți se umple gura de spută la fiecare explozie de tuse. Nu-Ți intră ochii în găvane de durere, nu Te învinețești ca mine când nu mai am aer. Știu că sunt deranjant, urlu cam tare în durerea mea; dar nu-Ți pasă că „am sufletul plini de griji și inima plină de necazuri, în fiecare zi”?. Spune și Tu: Până când?

Și de parcă asta nu ar fi tot, vrăjmașii mei se ridică tot mai semeț împotriva mea. Da, mă clatin, pentru că e dezarmant de dureros. Este greu de priceput pentru mine că Tu nu vezi asta. „Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” Puterile mă părăsesc, pleoapele devin ca plumbul și simt că încep să mă cufund în somnul cel de neant. Dar strâng din dinți și strig în gând: „Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii, ca să nu zică vrăjmaşul meu: «L-am biruit!»”.

Apoi încep să văd. Una câte una, pietre de aducere aminte a acelor momente în care Tu mi-ai venit în ajutor; când mi-ai făcut bine. Îți aduci aminte Doamne? Când am avut meningită, Te-ai așezat pe pat, lângă mine, M-ai mîngâiat și ai plâns cu mine. M-ai prins în brațele Tale și m-am simțit ocrotit. M-ai sărutat pe frunte și mi-ai promis că nu Mă vei părăsi niciodată. Sau… Ști?… Atunci când era imposibil să fac masterul acela important pentru mine. Era imposibil. Toți profesorii au zis că nu se poate. Dar Tu ai făcut o minune. Pentru mine aceea a fost despicarea Mării Imposibilului în două, cu toiagul poruncii Tale. Până când Doamne să-mi fie așa de rău?

Până când „am încredere în bunătatea Ta”. Până atunci când îmi aduc aminte de promisiunea Ta că vei fi cu mine mereu. Atunci „sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!” Atunci Te am lângă mine.

Patologia (anormalitatea, iraționalitatea) fricii (1)

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare să acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent. Astfel, o persoană cu fobie de câini, poate fi paralizată de groază la vederea unui cățeluș inofensiv.

Anxietatea – este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte tensionat și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia – reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.

Panica – desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Stările anxioase cuprind:

  • tulburări de anxietate generalizate;

  • tulburări de tip panică;

  • tulburări obsesiv-compulsive;

  • tulburări post-traumatice datorate stresului.

În episodul de față nu vom aprofunda tulburările fricii (anxietății). Este important să reținem că în structura (de personalitate a) individului s-au produs niște modificări atât de pronunțate și cu un efect atât de nociv, încât subiectul este luat prizonier. Să ne uităm la fobie. Marinela suferă de arahnofobie (teama cutremurătoare, panica de păianjeni). Nu i-a fost frică întotdeauna de păianjeni. Dar chiar și numai amintirea înfiorătoare din noaptea în care a fost mușcată de un păianjen foarte veninos, o face sa tremure, să simtă ca o ia cu leșin , mai-mai să verse. Durerea cruntă și recuperarea anevoioasă din spital a marcat-o, zice ea plângând, pentru totdeauna.

Stări anxioase ne sunt induse de diferite substanțe, cum ar fi cafeaua în exces ori medicația. Unele medicamente induc o puternică stare de anxietate, cu flash-uri de depresie. Bolile cardiovasculare activează puternic anxietatea. Există personalităti anxioase. Cu alte cuvinte așa sunt clădite ele și nu pot schimba acest lucru.

Există modele familiale, comunitare și culturale care produc și mențin anxietatea la cote alarmant de ridicate. Modele religioase care conduc prin teroare (am consiliat o sumedenie de astfel de cazuri). Cronicizarea unui sentiment de vinovăție care duce la anxietate și depresie.

De toate acestea și multe altele trebuie să ținem cont când vorbim despre teamă, fobii și anxietăți. Din nefericire acuza permanentă a unor creștini împotriva celor ce suferă de aceste tulburări este, în sine, un act de îngrozire paralizantă, cu consecințe nefaste. Să ne fie milă de acești oameni, să căutăm să-i înțelegem, să-i asigurăm de dragostea noastră. Cei care au darul de consiliere (îmbărbătare) și sunt energizați de pasiunea vindecării semenilor, se vor înhăma cu bucurie la un proces terapeutic de durată, epuizant uneori, dar care are ca răsplătire eliberarea suferindului.

Cui datorăm frica ?

Nicușor aduna pietricele colorate, pe albia rîului. Era un singuratic. Și asta doar pentru că lumea lui interioară era mai captivantă decât hărmălaia produsă de cele două cete de copii aflate în rivalitate, una condusă de Petrișor, cealaltă sub dominația lui Radu. În ultima vreme fusese atacat și chiar scărmănat de copiii din ambele cete. Erau ca niște hoarde sălbatice. Iar cele două căpetenii se întreceau în a arăta care este mai rău și mai de temut. Într-o zi, era cam pe la amiază, ambele cete se întâlniră pentru a stabili supremația. Radu și Petrișor se vor confrunta. Cine va învinge va stabili de acum înainte regulile. Pentru că suntem civilizați vom trece peste episodul luptei, peste tot ce înseamnă îmbrânceli, trântă, zgârieturi, pumni și picioare. Radu ieși victorios. Nicușor, care era bumbăcit de toți, dispăru vreme de două zile. Se ascunse în podul casei pentru a cumpăni bine de tot la salvarea sa. Se săturase de vânătăi și vorbe deloc plăcute. De acum avea să pună capăt suferinței. Îi era frică de conducătorii ambelor cete, dar trebuia să datoreze frica celui mai puternic. Dacă ajungea să facă alianță cu Radu, atunci toți îl vor considera de neatins. Îl va costa foarte mult, dar pacea inimii lui era mai importantă. Colecția lui de pietricele viu colorate, clasorul cu timbre și praștia cu care dobora merele roșii din curtea vecinului.

De ieri, praștia lui Nicușor era la brâul lui Radu, dar sacrificiul era meritat. El putea merge liniștit pe unde-i poftea inima. Nimeni nu se mai lega de el, de frica lui Radu. Nici măcar Petrișor nu-l deranja, chiar dacă mârâia neinteligibil, atunci când âl vedea

Povestea de mai sus este o introducere la textul biblic din Marcu 4:35-41, unde Mântuitorul ceartă stihiile naturii: În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă”. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

Din ce am învățat până acum frica se activează în situații primejdioase. Era furtună, valurile măturau corabia, iar apa mai că o umplea. Cum să nu te temi? Frica lor era normală. Din perspectiva lui Isus, ucenicilor nu le era frica de cine trebuie. Cum așa? Trebuie să-ți fie frică de cel mai puternic și în același timp să faci alianță cu el. Ca principiu general. În situația de față, puterea cea mai mare era deținută de Isus. EL nu doar că se afla în diferite situații, dar EL însuși creea și desființa contexte. Marea era puternică, dar EL era și mai puternic. Mai mult, era șeful ei. Cu cine fac alianță? Evident, ucenicii nu-L cunoașteau suficient de bine pe Isus. Ei niciodată nu au mai fost în asemena situație. Niciodată credința lor nu fusese exersată de asemenea situație primejdioasă. Dar după ce au simțit enorma putere a Mântuitorului, „i-a apucat o mare frică”. Cui datorăm frica noastră?

Emoții binecuvântate – Frica (2)

Frica, alături de mânie, este una dintre primele emoții care apar bine conturate la bebeluși. Creștinii, fără o minimă educație, văd în aceste emoții normale și necesare dovada prezenței păcatului: „Vedeți cum plânge și cum zbiară și cum se arcuiește mâniindu-se? Cum se vede păcatul în el (!?).” Doamne, ferește-ne de astfel de creștini pseudopioși.

  • Frica este emoția specifică primejdiei, sau a percepției pericolului;

  • Frica este o emoție cu un mare impact psihologic: se accelerează ritmul bătăilor inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă și mâinile tremură. Toate aceste manifestări sunt legate de activarea sistemului nervos simpatic (care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, adică *independent de voința noastră*) și de doi neurotransmițători, adrenalina și noradrennalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezența fricii;

  • Frica ne pregătește pentru acțiune fizică: mai ales fuga.Se știe astăzi că frica ne pregătește și pentru alte acțiuni: fight (luptă), flight (fugă), freeze (nemișcare);

  • Frica este o emoție adesea inconștientă;

  • Frica are o expresie facială specifică.

Care sunt diferențele dintre frică și anxietate?

Frica:

  • Reacție la o primejdie reală;

  • Manifestare de scurtă durată;

  • Motiv real (știu de ce mă tem);

  • Manifestări fizice predominante (tensiune, tremurături etc.);

  • Boală psihică derivată: fobii (frică incontrolabilă în diferite situații).

Anxietate:

  • Anticipare a unei primejdii iminente sau presupuse;

  • Poate deveni cronică;

  • Fără motiv precis (nu știu ce formă va avea primejdia);

  • Manifestări de natură psihologică (griji, neliniște etc.);

  • Boală psihică derivată: anxietate generalizată (griji incontrolabile în viața de zi cu zi).

În Scriptură frica este văzută ca ceva normal, natural, având în general două consecințe majore: 1) îndepărtarea de Dumnezeu și 2) Apropierea de Dumnezeu.

Există un text frumos în Faptele Apostolilor (2:41-43), care prezintă frica într-un mod pozitiv: „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Nu doar că aveau frică. Erau plini (suprasaturați) de frică. Umpluți până la limita capacității lor. La finalul capitolului se spune despre ei că „lăudau pe Dumnezeu șu erau plăcuți înaintea întregului norod”. Așadar despre acești înaintași ai noștri se spun lucruri bune. Iar printre aceastea se număra și frica. O frică binecuvântată, neparalizantă, nepăcatoasă.

O avalanșă de emoții „negative” și pozitive ni se prezintă în 2 Corinteni 7:11: „Vedeţi ce devotament (frământare) a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce *teamă*, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă. Această frică din lista emoțiilor de mai sus nu face decât să contribuie la tabloul plin de integritate al corintenilor: „fără vină” ân această situație.

Episodul următor va aborda un text foarte greșit înțeles de suficient de mulți creștini, și anume Romani 8:15: „Fiindcă voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba!», adică «Tată!»”. Mulți înțeleg în mod total eronat că nu trebuie să simțim frica și cum că simțirea emoției de frică ar fi păcat.