DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Partea III, de Petru Ciucur

Să recapitulăm. De ce nu-l cunosc unii creștini pe Dumnezeu ? Sunt cîteva cauze. Una este datorită ritmului trepidant al lumii în care trăim și a valorilor acesteia. Recompensa pentru aici și acum este mai atractivă decât cea viitoare. De ce să-L aleg pe Dumnezeu ? O altă cauză ține de dinamica eclesială a secolului XXI. Aproape exclusiv doctrină abstractă, fără urmă de Dumnezeu personal, căruia să-I vorbești și să-ți răspundă. Nici lideri spirituali care să se prezinte în lumina adevăratei lor stări. Cei care pozează în costumul conducătorului imaculat, care nu au probleme și eșecuri. Distanța mare dintre poză și realitate adâncește prăpastia necunoașterii lui Dumnezeu. Am mai descoperit o cauză studiind Coloseni 1:9-12. Este vorba de cronicizarea prunciei. Cei din Colose au demonstrat un progres în viața lor spirituală, motiv care l-a determinat pe apostolul Pavel să se roage ca ei să primească, în duhul lor, cunoașterea voii lui Dumnezeu. Cei care nu au acces la aceasta voie personală, stagnează în etapa prunciei. Nu vor să crească în credință, dragoste și speranță, ancorați în harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Rezultatul este necredință și anxietate.

De ce ar vrea un informatician să cunoască un anumit limbaj de programare ? De ce ar vrea un chirurg să se pună la punct cu ultimele descoperiri în operațiile non-invazive ? De ce ar dori un profesor să se perfecționeze sub aspect metodologic acumulând cunoștințe despre video proiectoare, PowerPoint și altele ? Fiecare vrea să fie cât mai eficient (bun) în domeniul său de activitate. De ce dorea apostolul Pavel ca cei din Colose să cunoască voia lui Dumnezeu ? De fapt divers ? De amuzament ? Evident, nu ! Ce spune textul ? Coloseni 1:9-14: „… ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună… ”. Colosenii demonstraseră că vor să cunoască, prin ascultarea de voia generală. Acum erau gata să treacă la etapa superioară : ascultarea de cunoașterea voii speciale (personale). Dumnezeu nu este un automat de știri senzaționale. EL este Creatorul Universului și nu negociază cu nimeni acest statut. Cine vrea să cunoască voia Sa, trebuie să o și împlinească. Iată deci, încă o barieră în calea cunoașterii lui Dumnezeu. Nu dorim să înfăptuim, să punem în aplicare voia lui Dumnezeu pentru noi. Dacă s-ar putea să fiu posesorul unor știri senzaționale, direct de la Dumnezeu, ar fi excelent. Dacă aș putea fi profetul cel mai de seamă, toate televiziunile m-ar avea ca invitat de seamă. Nostradamus și Baba Vanga ar fi perimați.

Dumnezeu descoperă voia Sa acelora care se raliază planului divin. Ne vine să credem sau nu, Dumnezeu are proiecte și dorește să le pună în plicare doar cu și prin copiii Săi. Proiectele lui Dumnezeu privesc mântuirea oamenilor, prin Fiul Său, Isus Christos. Cine are inima lui Dumnezeu primește „slujba împăcării”. Cine vrea să-I fie de folos, ajunge să cunoască voia lui Dumnezeu pentru el, în locul în care își duce existența. Dacă o astfel de perspectivă nu este interesantă, atractivă, cool sau mișto, cunoașterea voii si cunoașterea lui Dumnezeu nu este pentru tine.

Reclame

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Cred că multora le este familiară situația în care cineva cere audiență la Dumnezeu. Acum, în secolul XXI, secolul informației, al inteligenței artificiale. Tonul și atitudinea diferă în funcție de situația fiecăruia. Agnosticul cere prezența divină ca să poată crede, dar nu face din asta un capăt de țară. Ateul are o atitudine provocativă, teatrală: el știe sigur că nu i se va răspunde niciodată. Bolnavul care suferă de o boală terminală este înfrigurat, vrea să primească din gura lui Dumnezeu hotărârea care-i privește destinul.

Nu ne ocupăm de situația fiecăruia în parte. Titlul articolului stabilește perimetrul subiectului: creștinul căruia îi este greu să-L cunoască pe Dumnezeu. Pasajul din Coloseni 1:9-12 prezintă o dinamică a cunoașterii. De la cunoașterea despre EL la cunoașterea LUI. DE LA VOIA GENERALĂ LA VOIA SPECIALĂ (PERSONALĂ). Etapele sunt obligatorii și nu se poate sări peste vreuna, în detrimentul alteia.

De ce neputința cunoașterii divine? Există un prim răspuns în versetul 9. Acesta începe cu „De aceea…”. Adică, urmare a situației descrise mai sus. După ce au cunoscut Vestea Bună, cei din Colose au înregistrat un progres în credință, dragoste și speranță. Pavel și apropiații săi, au putut vedea creșterea lor prin demonstrarea făcută de Epafra. Cei din Colose au cunoscut harul lui Dumnezeu și trăiau prin Duhul într-un mod progresiv. Această imagine a evoluției lor spirituale a fost îndeajuns, ca să-l impulsioneze pe apostolul Pavel să ceară pentru ei, de la Dumnezeu,  cunoașterea voii divine, pentru ei. ÎN MOD SPECIFIC. În orice înțelepciune și pricepere spirituală.

Dacă ne este cunoscut conceptul „perioadă de probă”, atunci ne este mai ușor să înțelegem etapa prin care au trecut cei din Colose. Articolul 31 din Contractul individual de Muncă stipulează: „Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcțiile de execuție și de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcțiile de conducere.” În orice întreprindere sau firmă care se respectă există un sistem, bine pus la punct, ce motivează și răsplătește fidelitatea și performanța. Scriptura vorbește de trei mari etape ale creșterii: prunc, tânăr și matur. Pruncul este imatur sub aspect spiritual. Este sarkinos, ghidat de plăcerile cărnii și energizat de sufletul său imatur. El nu are capacitatea de a cunoaște lucrurile spirituale. Cunoașterea de acest tip este oida/eido și vine doar prin revelație. Tipul sarkinos nu crește în credință, dragoste și speranță. Este static în pruncia sa. El nu și-a depășit condiția și nu are ce aptitudini să demonstreze. Este centrat pe sinele său primar, nu are dorința de autodepășire.

Situația celor din Colose ne arată că dacă nu ne preocupă voia generală a lui Dumnezeu, provenită din Vestea Bună, din Cuvântul scris, nu putem trece la un alt tip de cunoașterea. Rămânem la cunoașterea „despre”, cunoașterea la modul general. De aici încertitudinile, frica și imaturitatea.

Avem așadar o primă cunoaștere. Creștinul sarkinos (prunc) nu-L percepe pe Dumnezeu, pentru că nu are acele capacități care-l pun în legătură cu EL. Cel sarkinos are duh, fiind născut din nou, dar funcția duhului său de cunoaștere, prin revelație, este „moartă” (inactivă). Cum „trezim” această funcție a spiritului nostru? Prin învățarea atitudinii celor din Colose: dorința de creștere constantă în credință, dragoste și speranță, înrădăcinați în harul divin, prin puterea Duhului Sfânt. În episodul următor vom cunoaște o altă barieră în calea cunoașterii lui Dumnezeu.

Partea II, de Petru Ciucur

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Trăim astăzi în epoca informației. Avem iluzia cunoașterii, deoarece știrea este punctul central al radioului și al televiziunii. Vestea, știrea nu implică decât arareori un angajament, o obligație. Nici nu ai prea avea cum, ținând cont că fiecare zi vine cu știrile ei. Evenimentele vin și pleacă la foc continuu. Cu cât abundența informațională este mai mare, cu atât avem un fenomen de răcire emoțională, din ce în ce mai pregnant. Dacă un cutremur sau o inundație provocată de un tsunami nu-i implică pe cei apropiați nouă (rude, prieteni), atunci știrea despre eveniment ne aduce, cel mult, o volatilă schiță de empatie (a simți cu celălalt). Atât !

Plusăm cu informațiile care promit fericirea, în diverse ipostaze. Dacă vei munci 10-16 ore pe zi, vei ajunge ca magnatul X, fotbalistul K sau vedeta Y. Avem deci o răcire afectivă față de ceva și o fierbințeală afectivă față de altceva.

A cunoaște știrea perimată despre Dumnezeu și Împărăția Sa întră la categoria cotidian, neimportant. Este zona rece, rece, rece. Mai ales că implică foarte multe lucruri neatractive. Ce zic eu ? Sunt lucruri care implică un angajament serios, prea multe renunțări, iar câștigurile pe care le promite sunt pe undeva după viața asta. Absolut neinteresant.

Din păcate, din ce în ce mai mulți creștini își pierd interesul. Unii datorită atracției față de sistemul cel mare și larg, alții datorită faptului că, în sistemul îngust, nu L-au găsit pe Dumnezeu. În Persoană. Ei chiar au citit Cartea, și s-au autosugestionat mereu crezând că astfel transformarea mult promisă va germina și în ființa lor. Aici nefericirea nu le aparține în totalitate. De vină sunt și sistemele eclesiale locale legaliste, dar și cele libertine, generatoare de libertinaj religios. Lipsa consilierilor calificați (da, calificați, prin ucenicizare, de oameni plini de Duhul Sfânt), care stau alături de novicele spiritual constituie marea bubă plină de puroi a creștinismului actual. Predicarea a devenit piatra cea mai de preț și cam unică în tezaurul bisericesc. Chiar dacă se face caticheză, pe ici pe colo, nu este însoțită de consilierea practică, de umărul disponibil și exemplul practic de calfă spirituală, care-i arată ucenicului CUM te despovărezi (te gestionezi) față de o adicție (păcat) specifică: mândrie (megalomanie), minciună (mitomanie), frică (anxietate), ură (resentiment agresiv) etc. Expunerea dogmaticului rece și abstract nu este suplinit de relevarea trăirilor interioare, gânduri și emoții atractive inadecvate, suferința cauzată de gardianul moral, travaliul spiritual parcurs de creștinul tânar sau matur spiritual. Toate acestea și multe altele îi sunt ascunse ucenicului, care tinde să creadă ca „maestrul” său spiritual este un semi-zeu, iar el este un perdant cronic, imposibil de recuperat. Tocmai pentru că nu are acces la eșecurile, căderile și ridicările atotcunoscătorului predicator. Păcatul acesta este oribil și vine din mândrie mixat cu orgoliu.

Partea I, de Petru Ciucur

O viață cu impact

Există o sumedenie de cursuri (oferta este îmbelșugată) care promit creșterea nivelului de influență pe care o persoană o poate avea asupra colegilor de birou, prietenilor, breslei din care face parte. În 5, 10, 12 sau n pași (etape). Ce fel de influență? Profesională, personală, prin optimizarea farmecului personal sau prin dezvoltarea unor aptitudini specifice. Cam toți ne dorim să avem o oarecare influență (cu precădere pozitivă) asupra anturajului. Și asta pentru că influențează în mod benefic stima de sine. Adică ne face să ne simțim bine în pielea noastră.

În Proverbele lui Solomon (3:3-4) ni se îndreaptă atenția spre o modalitate, oarecum simplă, la prima vedere, care are ca efect căpătarea unei favoare (bunăvoință) și a unei bune înțelegeri (minte sănătoasă, după unele traduceri) înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Sună foarte bine, cel puțin pentru mine. Avantajul metodei este plaja largă de persoane care afișează o atitudine pozitivă față de beneficiar (inclusiv cea a lui Dumnezeu), împreună cu creșterea capacităților sale mentale (înțelepciune, inteligență, iluminare, prudență), după caz.

Ce se cere ?

Să nu te părăsească bunătatea și adevărul.” Pentru mine este clar. Chiar dacă beneficiile sunt de dorit pentru oricine, totuși, prezența continuă a bunătății și adevărului nu face casă bună cu multe categorii socio-profesionale. Să luăm doar cazul politicului. Noi suntem pățiți. Din 1989 până în prezent ni s-au făcut multe promisiuni. Nu marea cu sarea, pentru că avem Marea Neagră care este suficient de sărată, ci lucruri simple, realizabile de către orice om gospodar: o viață mai bună cu tot ce înseamnă sistem de protecție (sănătate, salarii decente, pensii demne etc.), sistem de dezvoltare (învățământ, economie ș.a.m.d). Că nu este așa ne-o arată exodul masiv al românilor în alte țări, în căutarea unui loc de muncă, a unui trai decent.

Politica și adevărul sunt două noțiuni incompatibile. Politica și bunătatea de asemena. Nu mila, îndurarea față de semen l-a împins pe politician să devină ceea ce este, ci marea iubire de sine egoistă. Vile, proprietăți, multe mașini luxoase, concedii exotice si exorbitante în diverse țări, tratamente la spitale renumite din Turcia, Israel, Austria etc. La popor colapsul stăpânește iar la specia politician se vede cu ochiul liber expansiunea la toate nivelurile. Este adevărat că politicianul, după ce și-a dat arama pe față, numai trecere, favoare nu are în ochii mulțimii, darmite înaintea lui Dumnezeu.

Dacă vrei să te faci politician, bunătatea și adevărul nu este pentru tine. Dacă ești egoist și dorești, totuși, să câștigi inima celorlalți, gândește-te bine, mai mult ca sigur că nu ști ce vrei.

Cum se cere ?

Leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale.” De ce să gravăm pe tăblița inimii bunătatea și adevărul? Inima este sediul afectivității noastre. Este centrul motivației. Tot Scriptura ne spune că unde este comoara noastră, acolo este și inima noastră. Cu alte cuvinte, ni se cere să tezaurizam (să acumulăm lucruri de mare preț) cele două trăsături, caracteristici. Să devină comoara noastră. De ce este o comoară? Pentru că ele „cumpără” bunăvoința oamenilor și a lui Dumnezeu. Deoarece acestea două ne conduc la aflarea unei înțelegeri deosebite a situațiilor și evenimentelor și acționăm înțelept, prudent, eficient.

De ce ele ?

Pentru că ele, împreună, sunt suficiente și eficiente. Oricare dintre ele, fără cealaltă, devine o povară. Doar bunătatea, de una singură, ne face sentimentaliști. Oameni care exagerează la nivelul sentimentelor, emoțiilor, afecțiunilor. Un sentimentalist este ușor de manipulat, trăiește într-o lume iluzorie și are o falsă imagine a propriului sine. Nu e de dorit, nu? Dacă însă deținem doar adevărul? Păi, toate brutele dețin doar adevărul. Toți justițiarii orbi, insensibili, necruțători împart adevărul în stânga și-n dreapta. A fi canalie înseamnă a deține adevărul și numai adevărul în toate aspectele vieții. E de dorit? Dacă dorim să devenim ca Hitler ori ca Stalin (în familie sau la nivel local, probabil) este suficient să proclamăm adevărul nostru, unic și totalitar, în dreapta și în stânga.

Adevărul și bunătatea, împreună, ne feresc de compromitere, ne feresc de corupere și corupție. Îmi aduc aminte că a apărut, pe facebook, mediatizat, un caz tragic. O familie de misionari a avut de suferit enorm. Au fost bătuți, li s-au luat lucrurile, abea au scăpat cu viață. Se cerea ajutor. Mulți oameni au ajutat. Însă, o echipă de jurnaliși de investigație au făcut cercetări amănunțite asupra acestui caz cutremurător. Rezultatul a fost șocant de-a dreptul. Totul a fost o înșelătorie. Oamenii, pe drept cuvânt, s-au revoltat. Încrederea lor a fost trădată, iar inima lor plină de bunătate a fost înșelată. De ce? Pentru că toți cei care s-au lăsat amăgiți au manifestat doar bunătate fără adevăr (realitate). Bunătatea fără adevăr înseamnă amăgire, iluzie, autoprostire.

Cum le folosim?

El se uită la ea cu un aer dezaprobator și o grimasă se naște în colțul gurii. „Ai pus pe tine de parcă s-ar termina toată mâncarea de pe lumea asta.” Bineînțeles că ea se simte și mai grasă; o umflată respingătoare. El ar dori s-o ajute, dar deține doar adevărul. Așa-i că în cazul acesta „doar adevărul” este echivalentul răutății pure? Bunătatea l-ar face atent, simțitor, empatic. Un om bun știe că, în general, femeile se simt dezapreciate crunt când se face referire la acumularea de kilograme. Bunătatea ne învață să apreciem toate calitățile partenerului de viață. Să manifestăm încredere și încurajare față de ea în mod constant. Să corectăm cu blândețe acolo unde este cazul. Să-i prezentăm consecințele negative ale surplusului de kilograme. Să-i prezentăm un caz. Să facem referire la noi înșine fără adresă plină de reproș. Să știm un lucru: dacă suportul este acordat în fiecare zi, plin de afecțiune, atunci partenera noastră de viață va fi convinsă că suntem conduși de intenții bune. Bunătatea nu trebuie să fie pasageră (din când în când), ci un mod de viață. Dar oriunde este prezentă bunătatea, sora ei, adevărul este acolo. În felul acesta noi căpătăm trecere și minte sănătoasă înaintea ei, înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu.

Chefi la cuțite

Îmi place foarte mult emisiunea „Chefi la cuțite”. Poate și pentru că sunt gurmand. Se întrec în ale gătitului trei echipe conduse de trei chefi (maeștri) bucătari. Chefii organizează munca, stabilesc prioritățile și dau sarcini specifice oamenilor din echipe. Chefii nu au voie să guste mâncarea. Totul depinde de gustul și execuția celor din subordine. După ce totul este gata, invitați speciali (actori, sportivi, întreprinzători etc.) savurează preparatele și aleg felul de mâncare ce le-a plăcut cel mai mult. Doar o echipă este câștigătoare. Celelalte două, perdantele, intră la duel. După duel, unul sau mai mulți bucătari sunt eliminați, având punctajul cel mai mic.

După ce o echipă a câștigat (n-are importanță cine), celelalte două au intrat la duel. O să „botez” echipele cu primele două litere ale alfabetului: A și B. În echipa B era un bucătar format (școlit) în Anglia, care cunoștea meserie. A făcut un fel de mâncare sofisticat, la o cotă foarte înaltă, peste majoritatea celorlaltor preparate. Din păcate, a luat cea mai mică notă. De ce? Cum se poate una ca asta? Între noi fie vorba, nu trebuia eliminat. Altă persoană a greșit mai mult și trebuia eliminată. Mă rog… Cum se poate ca un fel de mâncare, cu mult peste medie, din punct de vedere al conținutului și plating-ului (aranjamentul estetic) să fie eliminat? Datorită lipsei de gust. Arăta frumos, era gătit profesionist, dar era fad (searbăd, fără gust). Maestrul bucătar care conducea echipa B a făcut o criză de nervi. A acuzat echipele A și C de alianță împotriva celui mai bun om din echipa sa. După o așa supărare, oricine poate avea un atac paranoic. I-a acuzat pe chefii celorlalte două echipe de lipsa de profesionalism. Cum să nu notezi platingul, compoziția, rafinamentul? Hmm, ar putea fi un punct de vedere coerent, dar, din nefericire pentru el, nu este valid.

Să ne gândim în felul următor. Eu, clientul de seamă al unui atelier auto, duc mașina personală ca să fie reparată. Eu bănuiesc că ar fi ceva la carburator, ori la sistemul electric. Când introduc cheia în contact, și-i dau pedală ca să pornească, se aud pistoanele rotindu-se, dar motorul nu pornește. Ori nu ajunge carburant unde trebuie, ori scânteia bujiilor este prea slabă. Sper doar ca mecanicii calificați ai atelierului să-mi repare mașina. După vreo trei zile ajung la atelier. Maistrul de tură vine bucuros la mine și laudă munca celor din subordine. Mașina arată ca în revistele de profil: spălată, dată cu lac și lustruită, iar înăuntru curățenie bec și un parfum ușor, plăcut și înviorător. Da, sunt bucuros. Înainte să merg în birou ca să achit nota de plată a reparației, mă așez nerăbdător pe scaunul de pilotaj, bag cheia în contact, răsucesc, dau pedală și… dau pedală, și… dau pedală, și… nimic. Mai încerc o dată și încă o dată. Apoi cer șefului de tură socoteală. Acesta se înroșește și mă acuză furios, pe un ton obraznic: nu vezi dom’le că mașina este bec? Nu vezi că lucește? Nu-ți miroase a primăvară înăuntru? Așa, și?, ridic eu tonul. De ce nu pornește?

Așa și cu bucătarul nostru emerit. Plating-ul și felul preparatelor trebuie să mă îmbie să savurez gustul. Să-mi umplu de sărbătoare gura, să se înveselească papilele gustative, nu doar ochii. După ce am reflectat la acest eveniment de televiziune, culinar, m-am gândit la gustul pe care trebuie să-l dea creștinul în lumea în care trăiește. Vorba lui să fie dreasă cu sare, ca să dea har celor ce o aud. Blândețea sa trebuie să fie cunoscută de toți oamenii. Lucrările la care participă să fie motivate de credința care activează prin dragoste. Altfel, plating-ul unui astfel de creștin duce cu siguranță la eliminare. Nu mă refer aici la eliminarea din tagma copiilor lui Dumnezeu, pentru că nici bucătarul nostru școlit în Anglia nu a fost eliminat din bucătăria în care lucrează, dar vorbesc de eliminarea din cursele vieții pe acest pământ. Dumnezeu ne provoacă la diverse „concursuri” și trebuie să-L reprezentăm cu onoare. Cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu trebuie să dea gust. Altfel, sunt de tot râsul, pentru lumea terestră și cea spirituală.

Mijloacele Harului versus Pasiunile Seculare

Mijloacele solitare ale harului, precum Părtășia (Închinarea) în zori de zi, Rugăciunea, Lectura și Meditarea din Cuvântul lui Dumnezeu sunt îndeletniciri care duc la întărirea creștinului. Practicarea zilnică a acestora are rolul de a crește și de a întări credința. Duce la o mai mare apropiere de Dumnezeu, iar sensibilitatea spiritului său este din ce în ce mai ascuțită. Și aici nu fac referire la intuiția sufletească (psykhé) ci la intuiția spirituală (pneuma).

Este neîndoielnic faptul că, în noi înșine, există o atitudine de respingere față de aceste îndeletniciri. Am moștenit de la strămoșul nostru Adam o adversitate față de Dumnezeu și o împotrivire la tot ce poate duce la întâlnirea cu EL. Este mai atractiv un joc pe calculator decât orice tip de lectura biblică. Numai gândul postării pe youtube a ultimei realizări în materie de muzica rock (sau orice altceva) îndepărteaza la mii de ani lumină orice tentativă de rugăciune. Lumea în care trăim poartă o dușmănie nemascată față de valorile divine. Și nu trebuie să scormonim asiduu după argumente, deoarece acestea sunt la îndemâna oricui. Împotrivirea față de ordinea naturală (firească) instituită de Dumnezeu cu privire la familie a penetrat orice pătură socială. Este dreptul omului să-și aleagă identitatea sexuală, să trăiască în cuplu bărbat cu bărbat și femeie cu femeie. Nu e nimic de disprețuit în oficierea în biserică a unor cupluri formate din ființă umană și animal. Nu de mult s-a oficiat unirea unui bărbat cu telefonul său „inteligent”. Așa că nu ne miră orice batjocură asupra acelora care vor să trăiască după principii scripturale. Să nu-l uităm pe cel care a făcut din mintea oricărui om teatrul său de operațiuni, inculcând gânduri de suspiciune cu privire la orice încercare a lui Dumnezeu de salvare. Și aici vorbim de Satan, maestrul diversiunilor demonice cu o experiența de mii de ani.

Având atâția dușmani, din interior și din afară, cu ușurință putem fi deturnați spre alte îndeletniciri. Dacă nu ar fi fost atât de periculoase, de dezastruoase aceste efecte negative, nu aș fi scris pe tema acestui subiect. Care sunt efectele? Credința scade, iar impactul asupra imaginii lui Dumnezeu din mintea și inima noastră este devastator. Când credința scade Dumnezeu este văzut ca inamic. Salvatorul se transformă în ucigașul de oameni (așa cum le place ateilor să spună, din ce în ce mai des), în monstrul malefic căruia îi place să se joace cu sentimentele oamenilor și să-i țină în noaptea minții (așa cum spun agnosticii). Dumnezeu devine, din Creator al acestui Univers, o idee a minții oamenilor slabi. Și toți adersarii Săi provoacă această idee sa apară și să le dea lor o explicație. Dovada neapariției întărește concluzia inexistenței lui Dumnezeu. Moralitatea ajunge să fie batjocorită, iar depravarea atinge cote inimaginabile.

Avem foarte multe obiceiuri bune, rele și neutre. Cele bune și neutre tind întotdeauna să devină rele atunci când își extind durata și frecvența, sufocând îndeletnicirea cu Rugăciunea, Închinarea, Studiul Scripturii. Orice obicei este format dintr-o trebuință care se reactivează atunci când satisfacția împlinirii ei s-a epuizat. Când inima cere satisfacție este greu să-i stai împotrivă. Tinerii care practică jocul de fotbal, pentru propria lor satisfacție, lasă cu ușurință matematica sau fizica și aleargă repede pe terenul de joacă. Cum la citirea unui pasaj din Biblie nu-i așteaptă nici un examen, abandonarea lecturii este cea mai facilă. Orice pasiune bună poate deveni rea dacă se petrece în defavoarea mijloacelor harului.

Nu o să dau rețete în n pași pentru formarea unei discipline riguroase. Sunt multe cărți bune în acest domeniu. Însă un principiu voi aminti. Scriptura spune „gustați și vedeți ce bun este Domnul”. Nimic nu mă poate face să renunț la jocul de fotbal sau participarea la concertul rock din centrul orașului ori o confruntare în rețea cu prietenii la GTA V, dacă nu am descoperit beneficiile imense ale practicării obiceiurilor spirituale. Întotdeauna o plăcere trebuie să fie mai mare decât alta pentru a câștiga. Legea păcatului și a morții nu este eliminată din noi după ce ne-am convertit. Ci exercitarea unei legități mai puternice (Legea Duhului de viață în Christos) ne face să ne hrănim din ea. Bucuria de a fi călăuziți, îndrumați de Duhul Sfânt trebuie descoperită pentru a o dori cu nesaț. Pacea în situații fără de ieșire trebuie experimentată pentru a fi impulsionat să mă rog zilnic. E bine să alocăm timp să descoperim cît de bun este Domnul, iar cine-L caută va descoperi că Dumnezeu se lasă găsit, în moduri infinit mai mari decît orice așteptare a noastră.

Poate salva Dumnezeu un om fără nici o șansă?

Noi oamenii suntem maleabili. Unii mai mult alții mai puțin. De multe ori îngăduim răutățile semenilor noștri. Și le mai dăm o șansă. Unii dintre noi acordă a doua șansă. Alții lasă deschisă ușa celei de-a treia șanse. Ai zice ca sunt câțiva ieșiți din tiparul bunului simț, așa cum a fost Richard Wurmbrand sau Nicolae Moldoveanu, care își iubeau persecutorii, dar nu erau masochiști. Însă, în general, fiecare dintre noi avem limita noastră. Deh suntem oameni. Peste acea limita trezoreria personală a șanselor s-a epuizat. Încheiem orice posibilă relație cu persoana care nu știe să prețuiască o mână întinsă.

Cum stă treaba cu Dumnezeu? Are EL vreo limită. Putem să generalizăm experiența tânărului bogat? Putem să generalizăm experiența lui Anania și Safira? Se pare că acolo nu a mai existat a doua șansă. Sincer să fiu, nu știu ce limită are Dumnezeu în a merge după o oaie pierdută. Dar știu că cine-L caută din toată inima ÎL găsește.

Experiența lui Mădălin Potoroacă este… greu de încadrat. Am ascultat cu sufletul la gură o istorie pe care nu-mi venea s-o cred… urechilor. După această mărturie extraordinară tot nu știu care este limita șanselor pe care Dumnezeu le acorda. Dar știu că puterea SA de mântuire este nelimitată. Știu că nu există păcat pe care harul lui Dumnezeu să nu-l ispășească prin Isus Christos. Vă invit să ascultați o mărturie care scoate în evidență hăul, murdăria, lipsa de speranță a sufletului uman, pe de-o parte, iar pe de alta puterea transformatoare a harului divin.

Chestionarele de personalitate pe post de… zodiac.

Ne este cunoscută la toți vorba: „Românul s-a născut poet”. Dar ne este cunoscut, din experiența zilnică, și faptul că românul s-a născut medic, farmacist, mecanic, profesor și multe alte nașteri specializate din fașă.

Că ne doftoricim după ureche nu mai este de mult un secret. Ne pricepem și suntem mândri de „doxa” noastră. Nu e deloc o noutate aplecarea și spre cele sufletești. Ideea „dezvoltării personale” nu mai este de mult preocuparea psihoterapeutului, iar manevrarea chestionarelor de personalitate a devenit o îndeletnicire strict personală, ce să mai mergem noi la psihologii diagnosticieni. Apropos! Mi-a fost dat să văd chestionare făcute de unii creștini fără ca aceștia să știe măcar ce este o scală nominală, darmite una ordinală ori de intervale egale sau de raport. De unde să ști că testul pe care l-ai creat după urechea de specialist născut, nu făcut, măsoară ceea ce ți-ai propus? Ai testat testul însuși? L-ai trecut prin furcile caudine ale fidelității și validității? Lasă-ne dom’le cu prostiile astea…

Și așa zic și cei care-și aplică după ureche chestionare de personalitate, ori de aptitudini sau de interese. Sunt bucuroși că și-au descoperit eticheta: Liderul, Protectorul, Pacifistul etc. În realitate chestionarul este fără de nici un folos în mâna nespecialistului. Are rol de… metamfetamină ideologică.

Ce se întâmplă când ne aplicăm teste de personalitate fără a parcurge o serie de sesiuni de autocunoaștere sub directa călăuzire a unui specialist (consilier psihologic, psihoterapeut)?

În primul rând ne furnizează iluzii. Hm, cum să ofere iluzii când acel chestionar a fost realizat de o armată de specialiști? Când a trecut probele cele mai serioase de validare a conținutului, a criteriului și a constructului? Deoarece chestionarele „măsoară” tendințe mai puțin profunde. Tendințe adevărate, dar care nu fac parte din adîncimile psihismului nostru. Doar un specialist poate fora, cu ajutorul consiliatului dincolo de conștient. Un specialist știe când dă de rezistența consiliatului. Majoritatea cauzelor tulburărilor psihice sunt de natura inconștientă. Parcurgerea itemilor unui chestionar nu duce la insight niciodată. În mâna nespecialistului rezultatul unui test de personalitate este ca vopsirea cu un roșu metalizat, strălucitor, lucios a unei mașini. Dar peste rugină.

În al doilea rând folosirea după ureche a chestionarelor duce la o mai profundă mascare a problemelor sufletești. Caracterul de generalitate al chestionarului nu poate suplini travaliul pe care specialistul psihoterapeut îl depune împreună cu consiliatul său. Un chestionar nu te întreabă și nu cere să dezvolți un răspuns pe care-l dai, bifând una dintre opțiunile date. Ba din contră nu ia în calcul și altă variantă pe care ai da-o dacă ai fi întrebat. Mai mult decât atât, nu te ajută să corelezi răspunsurile cu situația ta actuală și cu evenimentele importante din viața ta. Chestionarul e prea general pentru ce trebuie să întreprindă terapeutul împreună cu tine.

În al treilea rând un chestionar de personalitate autoaplicat de necunoscător oferă pseudo soluții. Chestionarul nu te cunoaște. Nu știe cine ești. Nu-ți cunoaște experiența de viață, trăirile, planurile de viitor, viciile sau virtuțile, fantasmele ș.a.m.d. Chestionarul e imperturbabil în drumul său, unic pentru toți și cu aceleași răspunsuri pentru toți. Chestionarul nu cunoaște frumoasa reclamă de pe frontispiciul mega magazinelor: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!” Așadar, soluțiile sale nu sunt pentru tine, unicul și indivizibilul, ci pentru toți. Înțelegi de ce nu ți se aplică?

Dar, după cum ați intuit, un chestionar de personalitate poate fi de folos în mâna unui specialist, care are competența anilor de școală și a anilor de formare într-o anume formă de psihoterapie. Apoi intuiția și experiența îl ajută să formuleze întrebări noi, ingenioase, adaptate la situația ta de viață. El este preocupat de ce înseamnă pentru tine ceea ce răspunzi, nu ce se potrivește cu toți ceilalți. Doar în acest fel un chestionar de personalitate devine unul dintre zecile de instrumente, eficiente, pe care un specialist le folosește în ajutorul tău.

Între Cârtire și Plinătatea Duhului

Text biblic: Numeri 11:1-35

Atitudinea de cârtire față de Dumnezeu denotă mai mult decât o „justificată” nemulțumire. Lipsa peștilor gratuiți, a cărnii, prajiilor, cepei și a usturoiului poate să fie cât se poate de reală. Dar tot atât de reală este și prezența lui Dumnezeu. Ce-i arată Dumnezeu lui Iov când acesta îi cere socoteală? Dumnezeu îl pune pe Iov să priveasca a Sa creație: lună, stele, galaxii, pământul cu toate creaturile. În fața acestei revelații Iov cade la picioarele lui Dumnezeu și se vede atât de mic. Da, Dumnezeu este atotputernic și în complet control; EL a făcut și peștii și animalele de uscat și toate legumele. Când Dumnezeul cărnii și a legumelor este Conducătorul tău, tu te plângi că n-ai carne și legume? Ori, nu cumva, imaginea ta despre Dumnezeu este a unui dumnezeu hain?

Cum să nu crezi că Dumnezeu vrea să te „otrăvească” cu mană, când imaginea ta despre Dumnezeu este a unuia care te mână sa fii „ucis de sabie, iar soțiile noastre și copilașii noștri vor fi de jaf?” – Numeri 14:3

Astfel de imagine despre Dumnezeu găsește imediat pretexte pentru a se revolta. Dar la ce duce revolta? Cât de periculoasă este? Pe cine atinge? Și când a atins pe toată lumea, cine mai poate stopa urgia? Cum se rezolvă această nenorocire?

Poftele generează Cârtire

(Cârtirea Poporului)

  • etapa plânsului, a jelaniei (v.1, 4, 10);
  • etapa revendicării (v.13);
  • etapa disprețuirii (v.20; 14:3);
  • etapa lăcomiei (v.32);
  • etapa falimentului (v.33).

Cârtirea generează Cârtire

(Cârtirea lui Moise)

  • etapa observării (v.10);
  • etapa tristeței (v.10);
  • etapa acuzării (v.11);
  • etapa victimizării (v.13);
  • etapa disperării (v.14, 21-22);
  • etapa depresiei (v.15)

Tratamentul Cârtirii

(Soluția lui Dumnezeu)

  • etapa ascultării / credinței (v.24, 30);
  • etapa umplerii cu Duhul Sfânt (v.16, 28-29);
  • etapa slujbei / conducerii spirituale (v.17);
  • etapa manifestării darurilor spirituale (v.26-26).

Concluzie

Este clar că nemulțumirea față de anumite lipsuri poate ascunde o profundă aversiune față de Dumnezeu. În natura noastră coruptă, toți îl urâm pe Creatorul. Detectarea in inima noastră a oricărei stari de bosumflare poate fi un semnal de alarmă. Cu cât ne îndepărtăm de părtășia cu Dumnezeu, cu atât mai mult în sufletul nostru încolțesc lăstarii necredinței și a nemulțumirii față de toate lucrurile, dar mai ales față de Dumnezeu. Scopul celui rău este să ne facă să falimentăm, să ajungem la treapta cea mai de jos: disperare și depresie. De aici nu mai este decât un pas spre pierzarea noastră. Lăsându-ne gândirea condusă de Duhul și fiind plini de EL vom evita astfel de stari periculoase și vom ajuta și pe alții.

Sunt eu un sfânt? – partea a 2-a

Oamenii mai accentuează faptul că doar Dumnezeu este sfânt. Aceasta este adevărat, dar dacă El locuiește în noi, suntem și noi sfinți, chiar trupul nostru este sfânt ca templu al Duhului Sfânt: „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu?” (1 Corinteni 6:19). Nu am citit niciodată atât de mult despre sfinți ca în ultima vreme, și anume despre sfinți aici pe pământ (Ps. 16:3). Dacă nu ar mai fi sfinți pe pământ, cum am mai putea înțelege ajutorarea sfinților în nevoie, așa cum este arătată în Romani 12? „Ajutați pe sfinți, când sunt în nevoie. Fiți primitori de oaspeți.” Trebuie să existe sfinți pentru a putea face asta. Mulți vor să-și imagineze totul în Ceruri și folosesc pentru asta cuvântul: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9-10). Prin transferarea acestor lucruri în Ceruri, se crede că ele vor fi primite doar acolo. Dar cuvântul continuă: „Nouă însă ni le-a descoperit prin Duhul Său.” Credincioșii Vechiului Legământ nu au putut vedea ce vedem noi și n-au putut auzi ce auzim noi.

Fiți sfinți în toată purtarea voastră!” Când mănânc cartofi, mănânc cartofi sfințiți. Avem cartofi sfinți, supă sfântă și pâine sfântă. Cum se poate asta, dacă brutarul nu este pocăit și nici morarul? Hrana este „sfințită prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (1 Timotei 4:5). Atunci și stomacul este mai bun, pentru a putea mânca tot felul de mâncăruri. Continuă lectura

Sunt eu un sfânt?

Nici un manual de teologie nu m-a mulțumit atunci când a explorat, definit și prezentat sfințenia (ca și harul de altfel), împreună cu întregul ei context. Totuși sunt câțiva autori care au prezentat bine și chiar foarte bine acest concept. Unul dintre ei este de-a dreptul genial când explică textul din Evrei, în care ni se cere să urmărim sfințenia. Dar mai bine îl las pe autor să explice, în paragraful următor.

Cuvântul „drept” îi înspăimântă pe mulți, însă și mai mult îi înspăimântă cuvântul „sfânt”. Mulți oameni care se cercetează înaintea Dumnezeului cel viu, trebuie să răspundă la întrebarea: „Sunt eu un om sfânt?” Atunci mulți își aduc aminte de anumite fapte din trecut și de anumite păcate săvârșite în prezent. Și din nou întrebarea revine: „Sfânt? Un om ca mine sfânt?!” Și totuși sunt mulți oameni care doresc să fie sfinți, acesta fiind scopul lor. Înainte auzeam mereu în biserică vorbindu-se despre faptul că în această lume nimeni nu este sfânt. După întoarcerea mea la Dumnezeu am auzit același mesaj predicat în adunări, dar spus cu mai multă seriozitate: „Nimeni nu este sfânt!” În perioada aceea aș fi lăsat mai degrabă să mi se taie capul decât să cred că sunt un sfânt. Credeam că încă nu sunt sfânt. Din fire nici un om nu este sfânt. Cu toate astea, descrierea omului firesc din Romani 3 se aplică doar până la nașterea din nou. După aceea omul capătă o altă imagine, după cum este arătat în Romani 3:24 și 8:1.

Sub Vechiul Legământ oamenii temători de Dumnezeu erau sfințiți, când se dădeau pe ei înșiși lui Dumnezeu. Sub Noul Legământ ei nu mai sunt sfințiți prin predarea lor, ci prin jertfa Trupului lui Christos. Predarea este necesară. Cel care nu renunță la tot ce are, nu poate fi ucenicul lui Christos (Luca 14:33). Predarea adevărată este pocăința. Atunci se poate descoperi Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să înțeleg ceea ce spune versetul din Evrei 10:10 – „Noi am fost sfințiți prin jertfirea trupului lui Isus Christos, odată pentru totdeauna”. Acum aș fi dispus să mi se taie capul pentru acest cuvânt. Astăzi când citesc îndemnul din Evrei 12:14 – „Urmăriți pacea cu toții și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul”, nu-mi mai fuge pământul de sub picioare. Înainte, când îl citeam, îl înțelegeam greșit și voiam să produc sfințenia în loc să urmăresc sfințenia. Dacă un vânător vrea să vâneze un iepure, nu trebuie să facă mai întâi un iepure, ci doar să-l prindă (sublinierea îmi aparține). Aceasta este marea diferență: Unii acceptă sfințenia, iar alții încearcă să o producă. Mult timp am avut o înțelegere greșită, dar Dumnezeu S-a bucurat zicând: „I se vor deschide și lui ochii!”

Mulți oameni continuă să creadă în felul acesta, și anume că prin fapte bune și printr-o viață evlavioasă pot atinge sfințenia. Biblia nu ne învață că noi trebuie să producem sfințirea. Atunci ar fi trebuit să credem că Dumnezeu este un Om aspru, care ne cere ceva ce nu putem face și atunci ar trebui să fim pierduți. Dar Biblia spune: „Urmăriți sfințenia!” Noi „suntem sfințiți prin jertfirea trupului lui Christos, o dată pentru totdeauna”. Trebuie să ne bazăm pe această promisiune în toate încercările și furtunile vieții. Cine a primit siguranța că păcatele sale au fost iertate și viața lui este în ordine, poate să se bizuie pe această promisiune a lui Dumnezeu și este pregătit pentru venirea Domnului. De aceea toți cei care au primit Duhul lui Christos sunt chemați drepți și sfinți, după cum spune Scriptura. În 1 Corinteni 6:9-11 Pavel scrie acestei biserici: „Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi. Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți, în Numele Domnului Isus Christos și prin Duhul Dumnezeului nostru.”

Nu trebuie să ne îndepărtăm de această atitudine. Sunt vremuri când ni se pare că este un păcat să credem că suntem sfinți. Însă tocmai atunci trebuie să zidim mereu pe stâncă, și anume pe har. Dacă nu ne punem toată nădejdea în harul lui Dumnezeu, pierdem sfințenia. Ea nu este o lucrare a omului, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul spune: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19); deci să fie sfințiți și nu să devină sfinți. Mulți cred că sfințirea este un proces îndelungat. Fabianke spune în comentariul lui biblic: „Sfințirea nu este o dezvoltare treptată, ci un act al lui Dumnezeu.”

Mulți cred că trebuie să crească în sfințire pentru a deveni din ce în ce mai sfinți. Ei vor să pătrundă sfințenia prin rațiune omenească. Însă nu există creștere nici în dreptate, și nici în sfințenie, ci doar în cunoaștere. Atfel, toți cei ce se tem într-adevăr de Dumnezeu pot vedea mai bine și mai clar că sunt drepți și sfinți prin jertfa lui Christos.

– sfârșit partea I

Când e abis…

Când e abis

Când e

Chiar așa, când e abis în viața mea? Când nu mai am chef de nimic. Neant ! Când nu mai am energie. Nemișcare ! Când nu mai pot iubi și nu mă mai pot bucura. Când nu mă atinge prezența nici unuia dintre semeni. Nimeni și nimic! Când tristețea îmi este fidelă tovarășă de drum. Când vinovăția e ca un câine obraznic ce mă latră din toți bojocii pe unde mă prinde. Când neliniștea mă seacă încet dar sigur, precum buruiana care crește falnică lângă floarea pe care o usucă. Când simt că viața nu e viață. Neființă !

De ce

Uneori e bine să știm de ce apare abisul în viața noastră. Poate ne-am epuizat alergând neostenit după un ideal. Și s-a întâmplat așa cum arată o vorbă înțeleaptă: „O dorință amânată îmbolnăvește sufletul (Solomon, Proverbe).” E posibil ca un eveniment neplăcut să instaleze o durere de fond, care ia timp pentru a se consuma. Pierderile celor dragi sunt devastatoare. Fie că se duc trei, fie că se duce unul, e vorba de unicitate. Ca cel ce s-a dus nu mai este nimeni. Pot să fie miliarde. Și, deci, locul său rămâne gol… de un gol înfiorător. O decepție în dragoste ori o dragoste neîmpărtășită. Cât poate fi de dureros șă ști că nu te vrea nimeni. Așa crezi tu și e durerea ta. Colegi care te resping ca pe un ciumat. Boala, șomajul, biserica…

Popas

Între „de ce” și „pentru ce” e un loc de odihnă. Un timp de meditare. Un răstimp în care înveți să te accepți așa cum ești. O perioadă în care te cureți, lași impuritățile să se scurgă. Prin lacrimile sufletului tău zdruncinat. Acuze, respingeri, defăimări, lovituri date de viață se preling pe lângă tine. Și la final descoperi un lucru uimitor de simplu. Ești la fel ca toți ceilalți. Tu nu ești neom, iar ceilalți nu sunt mai presus de tine. Căci toți sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar în același timp, pentru toți prisosește jertfa lui Christos.

Pentru ce

Când te copleșește durerea îți arunci suferința: „De ce Doamne, de ce tocmai mie îmi faci una ca asta?” Apoi, ca Iona, cel care a stat trei zile și trei nopți în pântecele monstrului marin, îți aduci aminte de Făcătorul tău.

„Când mi se sfârșea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul și rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în templul Tău cel sfânt. Cei care se lipesc de idoli deșerți îndepărtează îndurarea de la ei. Eu însă Îți voi aduce jertfe cu un strigăt de mulțumire, voi împlini juruințele pe care le-am făcut. Mântuirea este a Domnului. Și Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat.”

Când rugăciunea arzătoare își face simțită prezența, știm că este înălțată de un suflet istovit. Un suflet epuizat devine modest. Învață că unele lucruri de care s-a agățat în viață îl lipsesc de binecuvântările lui Dumnezeu. Suferința este un dascăl remarcabil. Ne ajută să vedem, să înțelegem și să reținem pentru o viață. Perioada aceea de sfârșire, momentul penultim, deschide mintea. O face înțeleaptă: „mi-am adus aminte de Domnul…” Convalescența este trecerea de la idolii deșerți la „Mântuirea este a Domnului.” Abisul este șansa renașterii. O binecuvântată răscruce care sortează scopurile vieții noastre. Conștiente ori mai puțin conștiente. Le așează pe fiecare pe făgașul lor: deșarte versus mântuitoare.

Când vine abisul, vine cu durere, dar și cu speranță. Cu suferință, dar și cu salvare. E doar o perioadă. Care aduce cu sine mântuirea.

Tratat de Evoluție (1)

Crocorozaceea

Se spune că în decursul evoluției, fiecare lighioană (să trecem peste detaliile microscopice ori gigantice) a constatat că s-ar descurca mai bine în mediul său neprielnic, dacă și-ar dezvolta nu știu ce caracteristici avansate. Crocodilul, vă vine să credeți (?), în vremurile de demult (ani cu milioanele, sute ori sute de mii, ca să fiu cât mai exact), era o șopârlică vioaie, agilă, dar fără dinți, iar pielea rozalie o făcea o pradă ușoară pentru celelalte viețuitoare subacvatice. Așadar, într-un consiliu de familie, Crocorozaceea, o adolescentă sclipitoare, propuse cîteva îmbunătățiri pentru specia sa. Era conștientă că nu putea beneficia de ele în timpul vieții, dar, de dragul viitoarelor generații se gândi că e bine ca fiecare să aibă gheare puternice, dinți fioroși și o platosă de zale pe întreg trupșorul. Deh, nu vor mai putea concura la „Miss Amazon”, dar măcar nu-i va mai paște extincția.

Zis și făcut. Fiecare generație avea datoria să se roage la zeul evoluției ca să li se modifice ADN-ul. Și s-au rugat. Alții au meditat profund. Mulți nu mai știau pentru ce, de unde, până unde. După câteva sute, mii, sute de mii ori milioane de ani s-a născut primul războinic. Era de sex feminin, dar asta nu e relevant. Emoționat până la lacrimi, trebuie să subliniez un aspect foarte important. În zilele de astăzi crocodilul este exact așa cum și-a dorit Crocorozaceea. Oameni buni! Ce denotă lucrul acesta? Treizeci de secunde de gândire…

Ei bine, denotă un singur lucru: Crocorozaceea a avut credință. Și încă una mare de tot. Iar după milioanele alea de ani zeul evoluției i-a ascultat. Avem noi astăzi, ca oameni, ceva bun de învățat? Cu siguranță! Credința este perseverentă. Sau este arma celui perseverent.

Acesta este un pamflet. Tratați-l ca atare.

Sistemul demonic al secolului XXI

Fără introduceri și fără menajamente. Sistemul umanist postmodernist global este unul demonic. Fără discuții. De obicei nu fac afirmații șocante, extraordinare, otviste (a la romania tv).

Cum realizăm că a început, la nivel global, prigoana asupra creștinilor? Simplu! Sistemul legalizat barnevernet existent în mai toate țările „civilizate”. Un sistem implementat la toate nivelurile. Astăzi, de exemplu, undeva în Germania, s-a întrunit o comisie care are scopul să evalueze relația părinte – copil. Una dintre învățătoare întreabă blândoc (împrumut licența de limbaj a la Marius Cruceru) copilul: „Părinții tăi te duc la biserica?” „Da”, răspunde acesta nonșalant. „Și te duc la biserică tot timpul?”, „Da”, se repetă ghindocul. Asaltul continuă: „Și te duc și când nu vrei tu?” „Da.” Concluzia învățătoarei este jalnică. Copilul este forțat să facă, împotriva voinței lui, lucruri pe care nu le-ar face. Și alertează forurile barnevernetiste. Adică forurile demonice.

Acum, să analizăm infantilismul din spatele acestei gândiri. Conform logicii ce stă la baza răpirii legale a copiilor, aceștia trebuie smulși din sânul familiei când, împotriva voinței lor, ducem copii la medicul stomatolog, de care le este efectiv groază. Domnule, cum poți să faci așa ceva copilului? De ce-l duci dacă el nu vrea? De ce-l șocezi? De ce-l angoasezi?

Sau, de ce nu a întrebat învățătoarea dacă vrea sa vină, zilnic, de bună voie și nesilit de nimeni, la școală. Orice copil din lumea asta are momente când nu vrea să mearga la școală. Ei bine, în cazul acesta, nu numai părinții ar trebui ostracizați, ci și învățătorii, profesorii și tot staful din sistem ar trebui crucificat pentru că forțează bietul copil să facă lucruri împotriva voinței sale.

Mai are sens să argumentez? Ți se blochează mintea când te lovești de prostia în stare pură, transformată din viciu în virtute.