Până când o viață amară ?

Cumva, acesta este laitmotivul Psalmului 13. Se repetă obsesiv întrebarea disperării: Până când… ? Mai durează mult nenorocirea aceasta? Chiar nu există o limită? Este normal să mă rog la Dumnezeu, să mă scoată din durerea în care mă aflu, atât de mult, încât să ajung la concluzia că EL m-a uitat? Ba mai mult, să ajung să cred că mă evită? „Până când Îți vei ascunde fața de mine?” Sigur, Doamne, Tu nu ai dificultăți în respirație și nu ți se umple gura de spută la fiecare explozie de tuse. Nu-Ți intră ochii în găvane de durere, nu Te învinețești ca mine când nu mai am aer. Știu că sunt deranjant, urlu cam tare în durerea mea; dar nu-Ți pasă că „am sufletul plini de griji și inima plină de necazuri, în fiecare zi”?. Spune și Tu: Până când?

Și de parcă asta nu ar fi tot, vrăjmașii mei se ridică tot mai semeț împotriva mea. Da, mă clatin, pentru că e dezarmant de dureros. Este greu de priceput pentru mine că Tu nu vezi asta. „Priveşte, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” Puterile mă părăsesc, pleoapele devin ca plumbul și simt că încep să mă cufund în somnul cel de neant. Dar strâng din dinți și strig în gând: „Dă lumină ochilor mei, ca să n-adorm somnul morţii, ca să nu zică vrăjmaşul meu: «L-am biruit!»”.

Apoi încep să văd. Una câte una, pietre de aducere aminte a acelor momente în care Tu mi-ai venit în ajutor; când mi-ai făcut bine. Îți aduci aminte Doamne? Când am avut meningită, Te-ai așezat pe pat, lângă mine, M-ai mîngâiat și ai plâns cu mine. M-ai prins în brațele Tale și m-am simțit ocrotit. M-ai sărutat pe frunte și mi-ai promis că nu Mă vei părăsi niciodată. Sau… Ști?… Atunci când era imposibil să fac masterul acela important pentru mine. Era imposibil. Toți profesorii au zis că nu se poate. Dar Tu ai făcut o minune. Pentru mine aceea a fost despicarea Mării Imposibilului în două, cu toiagul poruncii Tale. Până când Doamne să-mi fie așa de rău?

Până când „am încredere în bunătatea Ta”. Până atunci când îmi aduc aminte de promisiunea Ta că vei fi cu mine mereu. Atunci „sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!” Atunci Te am lângă mine.

Patologia (anormalitatea, iraționalitatea) fricii (1)

Teama, în doze moderate, crește acuitatea perceptivă, capacitatea de concentrare a atenției, face ca gândirea să fie mai clară și mai rapidă, mobilizează energiile, activează reflexele, astfel încât subiectul să fie în stare să acționeze mai repede și mai bine.

Fricile sau temerile iraționale apar atunci când subiectul se simte și se comportă ca și în cazul unui pericol major, în cazul unui pericol minimal sau chiar inexistent. Astfel, o persoană cu fobie de câini, poate fi paralizată de groază la vederea unui cățeluș inofensiv.

Anxietatea – este definită de specialiști ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte tensionat și de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.

Fobia – reprezintă o frică persistentă de un obiect, gând sau situație care în mod obișnuit nu justifică teama. Subiectul își dă seama de faptul că frica sa este ridicolă, lipsită de sens, luptă împotriva ei, dar nu o poate învinge.

Panica – desemnează un puseu brusc și acut de teroare.

Stările anxioase cuprind:

  • tulburări de anxietate generalizate;

  • tulburări de tip panică;

  • tulburări obsesiv-compulsive;

  • tulburări post-traumatice datorate stresului.

În episodul de față nu vom aprofunda tulburările fricii (anxietății). Este important să reținem că în structura (de personalitate a) individului s-au produs niște modificări atât de pronunțate și cu un efect atât de nociv, încât subiectul este luat prizonier. Să ne uităm la fobie. Marinela suferă de arahnofobie (teama cutremurătoare, panica de păianjeni). Nu i-a fost frică întotdeauna de păianjeni. Dar chiar și numai amintirea înfiorătoare din noaptea în care a fost mușcată de un păianjen foarte veninos, o face sa tremure, să simtă ca o ia cu leșin , mai-mai să verse. Durerea cruntă și recuperarea anevoioasă din spital a marcat-o, zice ea plângând, pentru totdeauna.

Stări anxioase ne sunt induse de diferite substanțe, cum ar fi cafeaua în exces ori medicația. Unele medicamente induc o puternică stare de anxietate, cu flash-uri de depresie. Bolile cardiovasculare activează puternic anxietatea. Există personalităti anxioase. Cu alte cuvinte așa sunt clădite ele și nu pot schimba acest lucru.

Există modele familiale, comunitare și culturale care produc și mențin anxietatea la cote alarmant de ridicate. Modele religioase care conduc prin teroare (am consiliat o sumedenie de astfel de cazuri). Cronicizarea unui sentiment de vinovăție care duce la anxietate și depresie.

De toate acestea și multe altele trebuie să ținem cont când vorbim despre teamă, fobii și anxietăți. Din nefericire acuza permanentă a unor creștini împotriva celor ce suferă de aceste tulburări este, în sine, un act de îngrozire paralizantă, cu consecințe nefaste. Să ne fie milă de acești oameni, să căutăm să-i înțelegem, să-i asigurăm de dragostea noastră. Cei care au darul de consiliere (îmbărbătare) și sunt energizați de pasiunea vindecării semenilor, se vor înhăma cu bucurie la un proces terapeutic de durată, epuizant uneori, dar care are ca răsplătire eliberarea suferindului.

Cui datorăm frica ?

Nicușor aduna pietricele colorate, pe albia rîului. Era un singuratic. Și asta doar pentru că lumea lui interioară era mai captivantă decât hărmălaia produsă de cele două cete de copii aflate în rivalitate, una condusă de Petrișor, cealaltă sub dominația lui Radu. În ultima vreme fusese atacat și chiar scărmănat de copiii din ambele cete. Erau ca niște hoarde sălbatice. Iar cele două căpetenii se întreceau în a arăta care este mai rău și mai de temut. Într-o zi, era cam pe la amiază, ambele cete se întâlniră pentru a stabili supremația. Radu și Petrișor se vor confrunta. Cine va învinge va stabili de acum înainte regulile. Pentru că suntem civilizați vom trece peste episodul luptei, peste tot ce înseamnă îmbrânceli, trântă, zgârieturi, pumni și picioare. Radu ieși victorios. Nicușor, care era bumbăcit de toți, dispăru vreme de două zile. Se ascunse în podul casei pentru a cumpăni bine de tot la salvarea sa. Se săturase de vânătăi și vorbe deloc plăcute. De acum avea să pună capăt suferinței. Îi era frică de conducătorii ambelor cete, dar trebuia să datoreze frica celui mai puternic. Dacă ajungea să facă alianță cu Radu, atunci toți îl vor considera de neatins. Îl va costa foarte mult, dar pacea inimii lui era mai importantă. Colecția lui de pietricele viu colorate, clasorul cu timbre și praștia cu care dobora merele roșii din curtea vecinului.

De ieri, praștia lui Nicușor era la brâul lui Radu, dar sacrificiul era meritat. El putea merge liniștit pe unde-i poftea inima. Nimeni nu se mai lega de el, de frica lui Radu. Nici măcar Petrișor nu-l deranja, chiar dacă mârâia neinteligibil, atunci când âl vedea

Povestea de mai sus este o introducere la textul biblic din Marcu 4:35-41, unde Mântuitorul ceartă stihiile naturii: În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă”. După ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”

Din ce am învățat până acum frica se activează în situații primejdioase. Era furtună, valurile măturau corabia, iar apa mai că o umplea. Cum să nu te temi? Frica lor era normală. Din perspectiva lui Isus, ucenicilor nu le era frica de cine trebuie. Cum așa? Trebuie să-ți fie frică de cel mai puternic și în același timp să faci alianță cu el. Ca principiu general. În situația de față, puterea cea mai mare era deținută de Isus. EL nu doar că se afla în diferite situații, dar EL însuși creea și desființa contexte. Marea era puternică, dar EL era și mai puternic. Mai mult, era șeful ei. Cu cine fac alianță? Evident, ucenicii nu-L cunoașteau suficient de bine pe Isus. Ei niciodată nu au mai fost în asemena situație. Niciodată credința lor nu fusese exersată de asemenea situație primejdioasă. Dar după ce au simțit enorma putere a Mântuitorului, „i-a apucat o mare frică”. Cui datorăm frica noastră?

Emoții binecuvântate – Frica (2)

Frica, alături de mânie, este una dintre primele emoții care apar bine conturate la bebeluși. Creștinii, fără o minimă educație, văd în aceste emoții normale și necesare dovada prezenței păcatului: „Vedeți cum plânge și cum zbiară și cum se arcuiește mâniindu-se? Cum se vede păcatul în el (!?).” Doamne, ferește-ne de astfel de creștini pseudopioși.

  • Frica este emoția specifică primejdiei, sau a percepției pericolului;

  • Frica este o emoție cu un mare impact psihologic: se accelerează ritmul bătăilor inimii și ritmul respirației, mușchii se contractă și mâinile tremură. Toate aceste manifestări sunt legate de activarea sistemului nervos simpatic (care constituie împreună cu sistemul parasimpatic, sistemul nervos autonom, adică *independent de voința noastră*) și de doi neurotransmițători, adrenalina și noradrennalina, care acționează asupra întregului nostru organism în prezența fricii;

  • Frica ne pregătește pentru acțiune fizică: mai ales fuga.Se știe astăzi că frica ne pregătește și pentru alte acțiuni: fight (luptă), flight (fugă), freeze (nemișcare);

  • Frica este o emoție adesea inconștientă;

  • Frica are o expresie facială specifică.

Care sunt diferențele dintre frică și anxietate?

Frica:

  • Reacție la o primejdie reală;

  • Manifestare de scurtă durată;

  • Motiv real (știu de ce mă tem);

  • Manifestări fizice predominante (tensiune, tremurături etc.);

  • Boală psihică derivată: fobii (frică incontrolabilă în diferite situații).

Anxietate:

  • Anticipare a unei primejdii iminente sau presupuse;

  • Poate deveni cronică;

  • Fără motiv precis (nu știu ce formă va avea primejdia);

  • Manifestări de natură psihologică (griji, neliniște etc.);

  • Boală psihică derivată: anxietate generalizată (griji incontrolabile în viața de zi cu zi).

În Scriptură frica este văzută ca ceva normal, natural, având în general două consecințe majore: 1) îndepărtarea de Dumnezeu și 2) Apropierea de Dumnezeu.

Există un text frumos în Faptele Apostolilor (2:41-43), care prezintă frica într-un mod pozitiv: „Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor au fost adăugate cam trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Nu doar că aveau frică. Erau plini (suprasaturați) de frică. Umpluți până la limita capacității lor. La finalul capitolului se spune despre ei că „lăudau pe Dumnezeu șu erau plăcuți înaintea întregului norod”. Așadar despre acești înaintași ai noștri se spun lucruri bune. Iar printre aceastea se număra și frica. O frică binecuvântată, neparalizantă, nepăcatoasă.

O avalanșă de emoții „negative” și pozitive ni se prezintă în 2 Corinteni 7:11: „Vedeţi ce devotament (frământare) a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce *teamă*, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă. Această frică din lista emoțiilor de mai sus nu face decât să contribuie la tabloul plin de integritate al corintenilor: „fără vină” ân această situație.

Episodul următor va aborda un text foarte greșit înțeles de suficient de mulți creștini, și anume Romani 8:15: „Fiindcă voi n-aţi primit un duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abba!», adică «Tată!»”. Mulți înțeleg în mod total eronat că nu trebuie să simțim frica și cum că simțirea emoției de frică ar fi păcat.

Emoții binecuvântate : Frica

Victor se simțea împovărat. Adevărul era că stresul își făcea loc încetul cu încetul în viața lui. La slujbă circula zvonul unor restructurări și aflase că și postul său era trecut pe lista neagră. Copiii erau la părinții lui, iar soția se afla la spital. Spre ea mergea acum, gonind nebunește pe șosea. Îi pregătise ceva bun de mâncare. Cățelul de pe marginea străzii îi aduse aminte că în urmă cu un an l-a pierdut pe Jack, câinele său. Prin față îi trecură, rând pe rând, amintiri care mai de care mai plăcute. O lacrimă pușcă din ochiul stâng. Dădu să o înlăture cu o mișcare puternică a capului și zări cu groază cum se îndrepta vertiginos către tirul din față. Furat de amintiri, nu își dădu seamă că pătrunse pe sensul opus de mers. Înima primi o doză puternică de adrenalină (efect al fricii) și avu o energie și o rapiditate ieșită din comun, încât să tragă de volan, suficient cât să evite accidentul. Trase pe marginea drumului îngrozit și incapabil să mai șofeze, datorită zbuciumului din picioare și pentru faptul că mâinile nu-l mai ascultau.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu frică. În grădina Eden nu-și aveau rostul emoțiile negative. După cădere însă, lumea a devenit un loc periculos. Iar acest lucru trebuia semnalat în și din interiorul nostru. Frica face parte dintre emoțiile universale. Adică, oriunde pe planetă, în orice trib și civilizație oamenii se nasc cu emoții comune. Altele se învață și se numesc emoții sociale. Sunt impregnate de cultura locului (comunității, poporului).

Dar să revenim la Victor. Dacă ar fi trăit puternic sentimentul curajului? Dacă ar fi fost invadat în ființa sa de o trăire masculină de „care pe care” ? Adică o trăire opusă fricii. Dacă s-ar fi repezit orbește, frontal în tirul care mergea regulamentar, pe sensul său de mers? Specialiștii ar spune că, mai degrabă, am fi vorbit de un sentiment de depresie, de renunțare. Omul s-ar fi sinucis din cauza necazurilor care l-au copleșit. Dar Victor, în ciuda dificultăților existențiale prin care trecea, era un om echilibrat, puternic și cu frică de Dumnezeu. Înțelegem astfel, că reacția sa de frică, a fost una naturală, conformă cu situația în care se afla și în acord cu țelurile sale lăuntrice. Iar această frică instantanee l-a ferit de procesul evaluării conștiente (gîndire), în care mintea ar fi analizat, încet și pe îndelete situația în care se afla. Din fericire, frica l-a scăpat de acest proces. I-a strigat puternic în minte și inima: PERICOL, i-a pompat adrenalină în inimă și a produs comportamente specifice de evitare a dezatrului. Acesta este rolul binecuvântat al fricii.

În partea a doua vom vorbi despre fricile pozitive, binecuvântate din Scriptură. Emoția de frică NU ESTE UN PĂCAT, ci un dat de la Dumnezeu. Ca orice lucru din lumea aceasta, frica poate deveni patologică. în anumite circumstanțe, iar răspunsul nostru la frică poate deveni păcat.

Biblia și Stima de Sine

Cei cu o stimă de sine scăzută sunt deprimaţi, anxioşi, pesimişti în legătură cu viitorul lor, se simt incompetenţi şi mai degrabă supuşi eşecului, din cauza unui cerc vicios ce determină profeţii care se autoîndeplinesc. Consecinţele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. De asemenea, există o strânsă legătură între stima de sine și personalitate, varstă si gen.

Din păcate, societatea inculcă indivizilor un model greșit de evaluare a propriei persoane. Dacă ai succes ori acțiuni performante, te poți simți bine în propria piele. Dacă nu, ești marginalizat și experimentezi emoții și sentimente negative față de propria persoană. Baza unei stime de sine adecvată o constituie existența în sine, faptul că ești o ființă umană. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că *sunt* o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmul 139:13-14). Altă traducere prezintă astfel: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod înfricoșător și admirabil…” De altfel, după ce omul a fost creat, Dumnezeu a vazut că toate erau foarte bune. Pănă la om erau doar bune. Așadar, faptul că sunt/ești (ființez/i) este baza unei stime de sine adecvate.

IDENTITATE, IDENTITATE DE SINE

IDENTITATE

Raport de asemănare perfectă între două entități, mergând până la completă lor echivalență; identitatea este doar conceptibilă, stabilindu-se numai între entități ideale și nefiind decât aproximativă între lucruri concrete. Acestea sunt identice numai la nivel abstract, dacă se consideră exclusiv proprietățile lor comune, repetabile; luate individual, obiectele se și deosebesc între ele, fiecare având, pe fondul asemănărilor esențiale cu celelalte, o serie de caracteristici care îl fac inconfundabil în unicitatea sa.

Termenul semnifică și proprietatea unui obiect de a fi același, păstrându-și caracteristicile fundamentale care îl definesc, dându-i unicitatea inconfundabilă. În gândire, se reflectă sub forma principiului identității, conform căruia în același discurs orice expresie își păstrează un singur sens și numai unul, orice modificare dând naștere unor sofisme (sofism: raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului).

În psihogeneză, identitatea se realizează prin maturizare, prin educație și prin diferențieri de roluri și statuturi îndeplinite în cadrul interacțiunii cu mediul social – ceea ce corespunde unor identificări succesive; copilul „candidat la umanitate”, devenit adolescent își cristalizează o identitate de sine psihologică, puternic impregnată socio-afectiv de atributele grupurilor (școlare, profesionale, de petrecere a timpului liber) cărora îi aparține.

IDENTITATE DE SINE

Dimensiune definitorie a conștiinței de sine, care se constituie ca revers și latură complementară a conștiinței despre lume, prin inferența mediului social (cu acțiune coercitivă, normativă, exprimând necesitatea obiectivă) asupra individului. Identitatea de sine reprezintă condiția autonomiei și autoreglării persoanei, precum și a organizării vieții de relație, cristalizându-se în cadrul relațiilor socio-afective ale individului cu ceilalți și a opțiunilor lui conștiente, în funcție de rolurile și statusurile îndeplinite simultan sau succesiv în societate. Aspectele de rol și statut servesc nuanțat la stabilirea identității de sine. Ele pot însă conduce, în caz de conflicte (inter-rol, inter-statut), la erodarea identității de sine sau la apariția unor tulburări de personalitate. În stările de modificare patologică a conștiinței de sine (prin hipertrofiere, hipotrofierea sau disoluția ei), apar tulburări de orientare de tipul derealizării, depersonalizării. Fenomenul de disociație desemnează dedublarea (fragmentarea Eului), deci pierderea unității și unicității persoanei, inclusiv a identității de sine, reprezentând un simptom major în schizofrenie și căpătând particularități în isterie (disociație).

ORGOLIUL

Trăsătură de caracter constând în hipertrofia eului și având ca urmare supraestimarea de sine, pornind de la intense nevoi narcisice: „… orgoliosul se stimează pe sine dincolo de orice măsură (Dupré)”. Ca element al structurii paranoiace, orgoliul rezultă din proiectarea în exterior a tot ceea ce ar putea amenința identitatea dintre eu și idealul eului. Poate corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului în cazul unui supraeu delirant sau al unui conflict real dintre eu și un supraeu sever, conflict rezolvat de eu cu ajutorul mecanismului de proiecție. În normalitate, se îmbină cu vanitatea, care este o nevoie de apreciere venită din exterior și are semnificația de aport narcisic, dincolo de motive reale, obiectivabile. Când corespunde unei identități reale dintre eu și idealul eului, cu negarea elementelor ce contrazic această identitate, duce la dificultăți de adaptare socială, prin atitudini despotice, abuz de autoritate, intoleranță, dispreț și nevoie de control posesiv, asociată cu susceptibilitate accentuată. În patologie, mecanismul proiectiv care asigura identitatea eu-supraeu poate determina delirul de persecuție, delirul de grandoare din psihozele paranoide, maniacale și, mai ales, din paralizia generală sau din oligofrenii, cu absența sau pierderea autocriticii.

ANANCASTUL în concepția lui E. Kahn

Cei mai mulți anancaști sunt astenici; terenul anancast se naște din reunirea unei particularități instinctive cu un anumit temperament, care poate fi disforic [opusul lui euforic], dar și senzitiv.

  • În lipsa unui temperament anxios-senzitiv, fenomenul obsesiv nici nu are cum să apară, elementul anxios-senzitiv dând prilejul structurării sentimentului de vină, care conduce la nesiguranța senzitivă; din trăirea sentimentului de vinovăție ia naștere tendința de autopedepsire, dar și revolta împotriva culpei și a pedepsei, adică rădăcinile ambitendenței [amivalenței] obsesive.
  • Anancastul are următoarele caracteristici care se adaugă fundalului instinctiv și temperamental: eu slab, introversiunea, nesiguranța, subaprecierea eului propriu, tendința spre fenomene de hipercompensare.
  • Obsesivul gândește astfel: „sunt sortit să fiu mereu chinuit, destinat suferinței; pentru aceasta obsesia vine la timpul oportun; prin suferința mea mă ridic deasupra celorlalți, celor care nu suferă, și astfel merit mila și atenția lor”.
  • Hoffmann arată că una dintre caracteristicile bazale ale obsesivului este, alături de scindarea antinomică, dragostea sa pentru obsesie; obsesivul are impresia că prin obsesie plătește tribut unei forțe superioare și că responsabilitatea sa față de semeni este mai lipsită de importanță decât cea față de forțe oculte superioare.
  • Obsesivul se teme de forța superioară, pe care o bănuiește prezentă în orice fenomen obsesiv, nerealizând că se identifică cu această forță externă, autopedepsindu-se.
  • Nu există un singur tip de anancast, singurul criteriu comun fiind nesiguranța generală, care este însă caracteristică și altor tipuri.
  • Anancastul vrea cu orice preț să rămână mic și copil, dar copilul unei forțe mari, supranaturale; de aceea, nu apare eronată apropierea dintre mentalitatea obsesivului și cea religioasă, paralelă; această apropiere nu se limitează numai la asemănarea ritului și a cultului cu ceremonialul obsesiv.
  • Obsesia ajută anancastul „să fie în același timp sclav și stăpân”, „copil și părinte”, roluri pe care le mimează ca pe un joc; morala riguroasă, tirania etică a multor anancaști poate rezulta din ambitendență și supracompensare; obsesivul este în situația vulpii din fabulă, care vede strugurii, dar neputându-i ajunge, îi declară acri.
  • Anancastul nu este criminal, nu pentru că morala sa îl oprește de la crimă, ci pentru că topește instinctele criminale în forul său interior, dezvoltându-le într-o magmă în care el singur este „delincvent și judecător”.

ANACASTUL în concepția lui Kurt Schneider

Caracterul (tipul) anancast nu poate fi înțeles decât pornind de la starea de neliniște și  nesiguranță.

  • Obsesivitatea este una din caracteristicile majore ale acestui tip de psihopatie.
  • Obsesia apare atunci când subiectul nu-și poate refula conținuturile din conștiință, cu toate că, în același timp, apreciază drept patologice aceste conținuturi sau consideră că predominarea și persistența lor nu au nici o rațiune; conținuturile de conștiință vin din interior (deci nu au o exogenitate*); în obsesie este vorba de o constrângere interioară; ea nu poate apărea pe terenul unei vieți suple, fluente.
  • Reprezentările obsesive, în sensul strict al cuvântului, sunt numai formal obsesii, deoarece nu sunt însoțite de sentimentul de asediere a conștiinței.
  • Ideile obsesive pornesc la anancast din sentimentul permanent de culpabilitate sau de insuficiență; subiecții trăiesc în permanență cu frica că au făcut ceva nepotrivit, greșit sau că se va întâmpla sau se întâmplă ceva nefast.
  • Acești indivizi sunt opusul a ceea ce se numește „o conștiință robustă”.
  • Temele obsesive sunt în strânsă legătură cu impulsiunile și scara axiologică (valorică) a persoanei, deci în raport cu istoria sa individuală.
  • Anancastul este pedant, corect, minuțios, neliniștit, nesigur, precaut, predispus spre ceremonii și rituri, care pot părea neautentice și bizare.
  • Studiile făcute pe familiile lor îndreptățesc ipotezele referitoare la un anume rol al eredității.
  • Există o înrudire destul de strânsă a obsesivului cu depresivul și astenicul; procese obsesive pot apărea în faza depresivă a psihozei maniaco-depresive, chiar și la persoane care nu au prezentat anterior trăsături anancaste.

Raportul de Autoritate

Pentru politicieni, profesori, pedagogi, pastori, predicatori și talpa țării

Ne aflăm în multe raporturi (relații) cu semenii noștri. Raporturi de prietenie, de colegialitate, de parteneriat etc. Însă nu de puține ori ne aflăm în raporturi de autoritate cu ceilalți. Atunci când postăm un sfat, o idee, o îndrumare, un rezultat al unor experimente pe internet, ne situăm într-un raport de autoritate. Chiar din rolul de purtători, transmițători a unor informații verificate istoric ori științific. Like-ul pe facebook înseamnă, pe lângă suport, afecțiune, și „tu poți să mă înveți, am ce lua de la tine”. Profesorii și predicatorii pleacă de la ideea autorității „de facto”. O să ajungem și la tipurile de autorități într-un alt articol.

Raportul de autoritate este un raport în care se evidențiază o dependență. El cuprinde un agent superior și un agent subordonat. Dar autoritatea nu se poate institui și nu poate funcționa în lipsa consensului dintre agenți (persoane). Cel ce se supune unei autorități, o face pentru că o vrea. Așadar, nucleul autorității nu este constrângerea, ci puterea bazată pe ideea de consens. Autoritatea nu există nici în afara încrederii celor două părți.

Din punct de vedere psihologic, autoritatea slăbește (iar consensul se dezmembrează) când ea nu mai poate menține motivația agentului subordonat de a o recunoaște: adică, din clipa în care el nu se mai simte sporit, când problemele, incertitudinile și le poate rezolva singur, când împlinirea aspirațiilor agentului subordonat nu mai depind de ea; când tinde să-l mențină la același nivel și să-i stagneze creșterea. Pe scurt, relația de autoritate se destramă când agentul subordonat își pierde încrederea în puterea și competența agentului superior, în calitatea și oportunitatea deciziilor și soluțiilor lui.

Pe lângă realizarea și existența consensului, a încrederii, raportul de autoritate include și atitudinea rațională a agentului superior. Autoritatea rațională acceptă faptul că sursa ei fundamentală se află în competență, că ceea ce o susține și o poate menține este, în primul rând, propria sa competență. Fiind acea instanță care își exercită asupra agentului subordonat  o forță și o influență sporitoare, autoritatea competenței este recunoscută fără a fi impusă prin mijlocae coercitive.

Autoritatea rațională, recunoaște, apoi, că, în mod fundamental competența sa este limitată, că ea nu se poate extinde, prin urmare, dincolo de limitele competenței sale (chiar dacă ele, limitele, sunt în mișcare; însă limite). Raza ei de acțiune este delimitată. Orice autoritate are limite, și ea are conștiința propriilor sale limite. O autoritate umană absolută nu există.

Recunoscând că orice competență are limite (pe verticală, în timp, și pe orizontală, în spațiul social dat), că nu poate exista o autoritate umană absolută, agentul superior este dispus, totodată, să recunoască faptul că poate greși și că altcineva s-ar putea să aibă dreptate; să ia în considerare argumentele (în susținerea/contestarea/îmbunătățirea unei poziții, soluții, decizii), indiferent de persoana care argumentează.

Autoritatea rațională poate fi recunoscută după următoarele caracteristici:

  • recunoaște că oricui i se poate întâmpla să comită greșeli; acestea pot fi descoperite fie de agentul însuși, fie de alții, sau de agentul însuși, ajutat de criticile altora;
  • acceptă că poate învăța din propriile greșeli;
  • învață și acceptă să gândească faptul că celălalt s-ar putea să aibă mai multă dreptate decât ea; că celălalt are dreptul să-și expună și să-și apere poziția, argumentele;
  • își păstrează spiritul deschis față de criticile aduse opiniilor, atitudinilor și conduitei sale;
  • are o conduită deschisă la confruntări.

Așadar, autoritatea nu va interzice sau nu va exclude critica, ci o va presupune. Prin critică, autoritatea se desăvârșește; ea este una dintre cele mai sigure căi ale perfecționării autorității.

Totodată, fără actul criticii, autoritatea degenerează; ei i se substituie absurdul, iraționalul, falsul, minciuna, abuzul, despotismul. În cele din urmă se transformă în tiranie.

Va urma!

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Partea III, de Petru Ciucur

Să recapitulăm. De ce nu-l cunosc unii creștini pe Dumnezeu ? Sunt cîteva cauze. Una este datorită ritmului trepidant al lumii în care trăim și a valorilor acesteia. Recompensa pentru aici și acum este mai atractivă decât cea viitoare. De ce să-L aleg pe Dumnezeu ? O altă cauză ține de dinamica eclesială a secolului XXI. Aproape exclusiv doctrină abstractă, fără urmă de Dumnezeu personal, căruia să-I vorbești și să-ți răspundă. Nici lideri spirituali care să se prezinte în lumina adevăratei lor stări. Cei care pozează în costumul conducătorului imaculat, care nu au probleme și eșecuri. Distanța mare dintre poză și realitate adâncește prăpastia necunoașterii lui Dumnezeu. Am mai descoperit o cauză studiind Coloseni 1:9-12. Este vorba de cronicizarea prunciei. Cei din Colose au demonstrat un progres în viața lor spirituală, motiv care l-a determinat pe apostolul Pavel să se roage ca ei să primească, în duhul lor, cunoașterea voii lui Dumnezeu. Cei care nu au acces la aceasta voie personală, stagnează în etapa prunciei. Nu vor să crească în credință, dragoste și speranță, ancorați în harul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Rezultatul este necredință și anxietate.

De ce ar vrea un informatician să cunoască un anumit limbaj de programare ? De ce ar vrea un chirurg să se pună la punct cu ultimele descoperiri în operațiile non-invazive ? De ce ar dori un profesor să se perfecționeze sub aspect metodologic acumulând cunoștințe despre video proiectoare, PowerPoint și altele ? Fiecare vrea să fie cât mai eficient (bun) în domeniul său de activitate. De ce dorea apostolul Pavel ca cei din Colose să cunoască voia lui Dumnezeu ? De fapt divers ? De amuzament ? Evident, nu ! Ce spune textul ? Coloseni 1:9-14: „… ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună… ”. Colosenii demonstraseră că vor să cunoască, prin ascultarea de voia generală. Acum erau gata să treacă la etapa superioară : ascultarea de cunoașterea voii speciale (personale). Dumnezeu nu este un automat de știri senzaționale. EL este Creatorul Universului și nu negociază cu nimeni acest statut. Cine vrea să cunoască voia Sa, trebuie să o și împlinească. Iată deci, încă o barieră în calea cunoașterii lui Dumnezeu. Nu dorim să înfăptuim, să punem în aplicare voia lui Dumnezeu pentru noi. Dacă s-ar putea să fiu posesorul unor știri senzaționale, direct de la Dumnezeu, ar fi excelent. Dacă aș putea fi profetul cel mai de seamă, toate televiziunile m-ar avea ca invitat de seamă. Nostradamus și Baba Vanga ar fi perimați.

Dumnezeu descoperă voia Sa acelora care se raliază planului divin. Ne vine să credem sau nu, Dumnezeu are proiecte și dorește să le pună în plicare doar cu și prin copiii Săi. Proiectele lui Dumnezeu privesc mântuirea oamenilor, prin Fiul Său, Isus Christos. Cine are inima lui Dumnezeu primește „slujba împăcării”. Cine vrea să-I fie de folos, ajunge să cunoască voia lui Dumnezeu pentru el, în locul în care își duce existența. Dacă o astfel de perspectivă nu este interesantă, atractivă, cool sau mișto, cunoașterea voii si cunoașterea lui Dumnezeu nu este pentru tine.

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Cred că multora le este familiară situația în care cineva cere audiență la Dumnezeu. Acum, în secolul XXI, secolul informației, al inteligenței artificiale. Tonul și atitudinea diferă în funcție de situația fiecăruia. Agnosticul cere prezența divină ca să poată crede, dar nu face din asta un capăt de țară. Ateul are o atitudine provocativă, teatrală: el știe sigur că nu i se va răspunde niciodată. Bolnavul care suferă de o boală terminală este înfrigurat, vrea să primească din gura lui Dumnezeu hotărârea care-i privește destinul.

Nu ne ocupăm de situația fiecăruia în parte. Titlul articolului stabilește perimetrul subiectului: creștinul căruia îi este greu să-L cunoască pe Dumnezeu. Pasajul din Coloseni 1:9-12 prezintă o dinamică a cunoașterii. De la cunoașterea despre EL la cunoașterea LUI. DE LA VOIA GENERALĂ LA VOIA SPECIALĂ (PERSONALĂ). Etapele sunt obligatorii și nu se poate sări peste vreuna, în detrimentul alteia.

De ce neputința cunoașterii divine? Există un prim răspuns în versetul 9. Acesta începe cu „De aceea…”. Adică, urmare a situației descrise mai sus. După ce au cunoscut Vestea Bună, cei din Colose au înregistrat un progres în credință, dragoste și speranță. Pavel și apropiații săi, au putut vedea creșterea lor prin demonstrarea făcută de Epafra. Cei din Colose au cunoscut harul lui Dumnezeu și trăiau prin Duhul într-un mod progresiv. Această imagine a evoluției lor spirituale a fost îndeajuns, ca să-l impulsioneze pe apostolul Pavel să ceară pentru ei, de la Dumnezeu,  cunoașterea voii divine, pentru ei. ÎN MOD SPECIFIC. În orice înțelepciune și pricepere spirituală.

Dacă ne este cunoscut conceptul „perioadă de probă”, atunci ne este mai ușor să înțelegem etapa prin care au trecut cei din Colose. Articolul 31 din Contractul individual de Muncă stipulează: „Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcțiile de execuție și de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcțiile de conducere.” În orice întreprindere sau firmă care se respectă există un sistem, bine pus la punct, ce motivează și răsplătește fidelitatea și performanța. Scriptura vorbește de trei mari etape ale creșterii: prunc, tânăr și matur. Pruncul este imatur sub aspect spiritual. Este sarkinos, ghidat de plăcerile cărnii și energizat de sufletul său imatur. El nu are capacitatea de a cunoaște lucrurile spirituale. Cunoașterea de acest tip este oida/eido și vine doar prin revelație. Tipul sarkinos nu crește în credință, dragoste și speranță. Este static în pruncia sa. El nu și-a depășit condiția și nu are ce aptitudini să demonstreze. Este centrat pe sinele său primar, nu are dorința de autodepășire.

Situația celor din Colose ne arată că dacă nu ne preocupă voia generală a lui Dumnezeu, provenită din Vestea Bună, din Cuvântul scris, nu putem trece la un alt tip de cunoașterea. Rămânem la cunoașterea „despre”, cunoașterea la modul general. De aici încertitudinile, frica și imaturitatea.

Avem așadar o primă cunoaștere. Creștinul sarkinos (prunc) nu-L percepe pe Dumnezeu, pentru că nu are acele capacități care-l pun în legătură cu EL. Cel sarkinos are duh, fiind născut din nou, dar funcția duhului său de cunoaștere, prin revelație, este „moartă” (inactivă). Cum „trezim” această funcție a spiritului nostru? Prin învățarea atitudinii celor din Colose: dorința de creștere constantă în credință, dragoste și speranță, înrădăcinați în harul divin, prin puterea Duhului Sfânt. În episodul următor vom cunoaște o altă barieră în calea cunoașterii lui Dumnezeu.

Partea II, de Petru Ciucur

DE CE LE ESTE GREU CHIAR ȘI CREȘTINILOR SĂ-L CUNOASCĂ PE DUMNEZEU?

Trăim astăzi în epoca informației. Avem iluzia cunoașterii, deoarece știrea este punctul central al radioului și al televiziunii. Vestea, știrea nu implică decât arareori un angajament, o obligație. Nici nu ai prea avea cum, ținând cont că fiecare zi vine cu știrile ei. Evenimentele vin și pleacă la foc continuu. Cu cât abundența informațională este mai mare, cu atât avem un fenomen de răcire emoțională, din ce în ce mai pregnant. Dacă un cutremur sau o inundație provocată de un tsunami nu-i implică pe cei apropiați nouă (rude, prieteni), atunci știrea despre eveniment ne aduce, cel mult, o volatilă schiță de empatie (a simți cu celălalt). Atât !

Plusăm cu informațiile care promit fericirea, în diverse ipostaze. Dacă vei munci 10-16 ore pe zi, vei ajunge ca magnatul X, fotbalistul K sau vedeta Y. Avem deci o răcire afectivă față de ceva și o fierbințeală afectivă față de altceva.

A cunoaște știrea perimată despre Dumnezeu și Împărăția Sa întră la categoria cotidian, neimportant. Este zona rece, rece, rece. Mai ales că implică foarte multe lucruri neatractive. Ce zic eu ? Sunt lucruri care implică un angajament serios, prea multe renunțări, iar câștigurile pe care le promite sunt pe undeva după viața asta. Absolut neinteresant.

Din păcate, din ce în ce mai mulți creștini își pierd interesul. Unii datorită atracției față de sistemul cel mare și larg, alții datorită faptului că, în sistemul îngust, nu L-au găsit pe Dumnezeu. În Persoană. Ei chiar au citit Cartea, și s-au autosugestionat mereu crezând că astfel transformarea mult promisă va germina și în ființa lor. Aici nefericirea nu le aparține în totalitate. De vină sunt și sistemele eclesiale locale legaliste, dar și cele libertine, generatoare de libertinaj religios. Lipsa consilierilor calificați (da, calificați, prin ucenicizare, de oameni plini de Duhul Sfânt), care stau alături de novicele spiritual constituie marea bubă plină de puroi a creștinismului actual. Predicarea a devenit piatra cea mai de preț și cam unică în tezaurul bisericesc. Chiar dacă se face caticheză, pe ici pe colo, nu este însoțită de consilierea practică, de umărul disponibil și exemplul practic de calfă spirituală, care-i arată ucenicului CUM te despovărezi (te gestionezi) față de o adicție (păcat) specifică: mândrie (megalomanie), minciună (mitomanie), frică (anxietate), ură (resentiment agresiv) etc. Expunerea dogmaticului rece și abstract nu este suplinit de relevarea trăirilor interioare, gânduri și emoții atractive inadecvate, suferința cauzată de gardianul moral, travaliul spiritual parcurs de creștinul tânar sau matur spiritual. Toate acestea și multe altele îi sunt ascunse ucenicului, care tinde să creadă ca „maestrul” său spiritual este un semi-zeu, iar el este un perdant cronic, imposibil de recuperat. Tocmai pentru că nu are acces la eșecurile, căderile și ridicările atotcunoscătorului predicator. Păcatul acesta este oribil și vine din mândrie mixat cu orgoliu.

Partea I, de Petru Ciucur